Nu se vînd, zice cîntecul, dar vremurile s-au mai schimbat. În ultimii ani, a crescut numărul gospodăriilor şi terenurilor agricole lăsate de izbelişte. O realitate tristă şi adevărată pune la încercare prezentul şi viitorul aşezărilor rurale, mai ales pentru cele îndepărtate de oraş. Cauzele sînt multiple şi ţin de evoluţia societăţii româneşti de după al Doilea Război Mondial. Colectivizarea şi industrializarea, respectiv plecarea forţei de muncă tînără spre oraşe sau în străinătate, au decis configuraţia actuală a mediului rural. Ca o consecinţă, populaţia este îmbătrînită, fără putere de muncă şi are probleme de sănătate. Îmbătrînită este şi generaţia celor care trăiesc la oraş şi au proprietăţi la ţară. Cu eforturi costisitoare, se străduiesc să le menţină la nivelul supravieţuirii. Altfel, casa nelocuită, neîntreţinută, şi terenul nelucrat produc bălării, pustietate şi paragină. Indiferent de locaţie, generaţia oamenilor în vîrstă, care-şi trag obîrşia din locul unde s-a născut veşnicia, se confruntă cu o problemă sentimentală, nostalgică şi apăsătoare. Majoritatea conştientizează că pentru urmaşii lor, copii şi nepoţi, viaţa la ţară nu este atractivă şi nu prezintă interes. Acceptă cu greu ideea că după ei, din familie, nu mai este cine să vină să preia treburile gospodăriei şi ale pămîntului. Cu certitudine şi la ţară moştenirea proprietăţilor de la o generaţie la alta tinde să devină un fenomen nesigur şi incert. Cu toate acestea, viitorul satului ar fi bine să-l privim cu optimism. Dacă nu vin ai noştri, vor veni alţii, fermierii mari. Cîtă vreme în lume vor fi oameni cu bani şi iniţiativă, satul nu va dispărea, ci îşi va schimba fizionomia. Pentru o întîlnire amiabilă a satului cu viitorul, generaţia actuală, încă în viaţă, are de rezolvat grabnic o problemă. Deţinătorii de imobile, terenuri agricole, păduri şi alte proprietăţi cu specific agricol trebuie să intre urgent în legalitate. Altfel spus, au datoria să-şi facă ordine în propria gospodărie şi să lase urmaşilor lucrurile clare şi limpezi. La rîndul lor, instituţiile abilitate au obligaţia să sprijine şi să urgenteze demersurile cetăţenilor pentru a intra în legalitate. În primii ani de după 1989, o seamă de primării au fost mai active şi i-au scutit pe cetăţeni de drumuri şi cheltuieli suplimentare. Pe baza declaraţiilor date pe propria răspundere sau a măsurătorilor din teren, au fost eliberate titlurile de proprietate. Tranzacţiile cu gospodării şi terenuri agricole prind contur, cumpărătorii cer acte pe care mulţi dintre urmaşii aşa-zişilor proprietari, din diverse motive, nu le au. Tot respectul pentru generaţia părinţilor plecaţi în lumea drepţilor, dar nu au clarificat actele legate de proprietate. La ora actuală, obţinerea titlului de proprietate necesită nervi, răbdare şi mulţi bani. Datorită birocraţiei, procedeele sînt anevoioase, greoaie, complicate, costisitoare şi pe alocuri … ridicole. În România, mai întîi devin proprietari de drept morţii şi apoi urmaşii lor. Titlul de proprietate pare a fi mai degrabă un paşaport pentru a pleca în Cosmos, nu un act obişnuit, necesar şi util în viaţa pămînteană. În eliberarea lui, sînt antrenate prea multe instituţii menite să mişte dosare dintr-o parte în alta. În cazurile fericite, aventura viitorilor proprietari s-ar putea încheia la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, cu ocazia intabulării. Altă „distracţie” şi fireşte alţi bani. Altminteri, instanţele de judecată nu vor duce lipsă de clienţi care se vor tîrî prin tribunale multă vreme, fiecare crezînd că dreptatea este de partea sa. O iniţiativă legislativă pentru simplificarea procedurilor, încît cetăţenii să devină proprietari de drept, cu acte în regulă, ar trebui să vină din partea Parlamentului, începînd cu viitoarea legislatură. Cînd parlamentarii se vor apleca şi asupra problemelor din mediul rural, iniţiativa ar putea avea şanse de reuşită. Spre dezamăgirea opiniei publice, pînă acum, aleşii neamului nu şi-au făcut datoria faţă de cetăţeni şi nu au dat semne de bună grijă.
Prof. Vasile ILUŢ
