După unele statistici, imprecise desigur, în Maramureş ar exista peste 200 de doctori în diferite domenii de activitate. Cel mai numeros grup de doctori – nu cu licenţă, cum li se spune absolvenţilor de facultăţi de medicină şi veterinare –, ci cu „titlu” academic provin din ştiinţele medicale umane, urmat de clerici (din 573 deţin doctorate în teologie şi alte domenii 26; nu e mult, dar nici puţin), apoi de istorici, lingvişti, etno-folclorişti etc.
Pînă mai dăunăzi nu se făcea caz de plagiat. Era o pudoare nefirească, o reţinere de a pune în discuţie, de a dovedi că unele dintre tezele de doctorat, care nu se tipăreau, erau împăunate şi cu furtişaguri din alte lucrări ştiinţifice. Plagiatorul se afla printre persoanele de vază în colectivităţile profesionale, ori locale.
De cînd cu plagiatorii din vîrful politicii şi demnităţilor (cazul Victor Ponta, gen. Gabriel Oprea, gen. Petru Tobă etc.), al „scriitorilor din temniţe” (George Copos, Gigi Becali), ultimul tipărindu-şi operele cu – citiţi bine – binecuvîntarea mitropoliţilor din Sibiu şi Constanţa?!, au început să circule veşti că şi în Maramureş s-au „născut” cîţiva „făcători” de monografii, în care se găsesc furturi ordinare, din manuscrise ale unor dascăli sau preoţi care deţineau acte de arhivă, ori însuşiri de izvoare documentare fără a se cita sau nota din ce lucrări au fost „hoţite” şi pe autorii lor. Este vorba de plagiatori, unii cu titlul de doctor – obţinut la multele „şcoli doctorale”, care, ca şi facultăţile private, oferă, contra-cost, licenţe şi masterate gata făcute şi care s-au compromis în multe cazuri cu „doctorii lor”!
În Maramureş există – desigur nu multe cazuri – de „doctori” plagiatori mai cu seamă din domeniul istoriei, mentalităţilor, etnografiei etc.
În viitorul apropiat, în presa locală vor apărea „dezvăluiri” care vor pune în „valoare” opera „ştiinţifică” a unor astfel de plagiatori, unii deţinând funcţii de conducere în instituţii de profil, care au profitat de acestea în obţinerea „titlului de doctor” în materie!
Printre cei care deţin titlul de doctor, în Maramureş – mai cu seamă în ştiinţele agro-veterinare, istorie, filozofie, instituţii provinciale (justiţie, biserică, armată etc.) – există, tot din tagma furtişagurilor, şi unii compilatori. Tezele lor de doctorat se „remarcă” prin „hărnicia” cu care au „cules” idei, fragmente din diverşi autori, alcătuind o falsă „lucrare nouă”, pretins „originală”, însă fără un minim de contribuţie personală importantă. Dar care, prin toleranţa unor academicieni, profesori universitari care fac parte din acele „şcoli doctorale”, se complac să înoate în mocirla coruptibililor. Banul, „ochiul dracului”, este atît de ispititor, încît unii devin „vînzătorii” propriei lor demnităţi academice.
Plagiatul sau compilatul nu sunt metehne de ieri, de azi. La Roma era „numit plagiator cel care fura sclavii altuia sau care cumpăra sau vindea ca sclav o persoană liberă”. Delict pentru care era supus caznei biciuirii. (J. L. Henning, Apologia plagiatului, Editura ART, 2009, p. 23).
Ilustrul gînditor şi scriitor francez Voltaire (1694-1778) – care, se spune, a fost el însuşi „un mare plagiator” – afirma că atunci „cînd un autor vinde gîndurile altuia ca fiind ale sale, acest furt se cheamă plagiat”. Autorul Apologiei plagiatului, el însuşi acuzat de plagiat, se auto justifică în carte, „ridicînd plagiatul la rangul de instanţă autonomă. Pornind de la Biblie – „Cartea cărţilor” – se spune că urmaşii prorocilor şi evangheliştilor au „plagiat continuu”.
Cînd nu e dat în vileag de un explorator şi cunoscător al domeniului, plagiatorul, ca orice impostor, se ascunde la umbra tăcerii, împăunîndu-se, la ocazii, cu titlul de doctor sau autor. Cum am văzut situaţii şi în Maramureş!
P.S. Unul dintre cei prinşi cu furtişagul de documente ale altui autor a fost apostrofat la o recentă lansare de carte la Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” din Baia Mare. Urmează altul la rînd sau alţii care deţin titlul de doctor!
