Practic, actul istoric de deces al monarhiei în România a fost semnat de însuşi regele Mihai la 23 august 1944, cînd l-a arestat şi l-a predat la ruşi pe mareşalul Ion Antonescu. Tînărul rege (avea 23 de ani) şi regina-mamă Elena credeau că vor rămîne încă mulţi ani pe tronul României. Tîrziu şi-au dat seama că Stalin va comuniza ţara, ocupată de armata roşie, şi va pune cruce monarhiei. Mai mult, regele şi România au fost abandonaţi încă din 1944 de anglo-americani în sfera de influenţă moscovită, ca şi alte monarhii din Europa răsăriteană.
Atît tînărul rege, cît şi mama sa, în naivitatea şi ignoranţa lor istorică faţă de evenimentele postbelice „revoluţionare” în marş forţat în Europa, au fost neprevăzători cu ceea ce li se putea întîmpla ulterior prin acel „divorţ amiabil” dintre ei şi guvernul dr. Petru Groza, instaurat în martie 1945.
Noul regim pro-moscovit s-a purtat extrem de înţelegător cu regele şi mama sa. Soarta multor monarhi a fost mult mai tragică în istoria Europei. Să amintim, în treacăt, că ultimul rege al Franţei dinaintea Revoluţiei franceze, Ludovic al XVI-lea (1754-1793) a fost judecat pentru trădare de revoluţionari, condamnat la moarte şi ghilotinat, împreună cu soţia sa Maria Antoaneta (fiica împărătesei Austriei Maria Tereza). Împăratul Germaniei, Wilhelm al II-lea (1859-1941), din a cărui spiţă prusacă se trage şi familia regelui Mihai de Hohenzollern, nu numai că a fost silit să abdice, dar a trebuit ca în 9.XI.1918 să FUGĂ din Berlin în Olanda, Germania devenind REPUBLICĂ! De ce ar putea să fie mîhnit regele Mihai că ABDICAREA lui, prin acel „divorţ amiabil”, la 30.XII.1947, a dus, fără să fie silit să FUGĂ, la instaurarea republicii în România?! Un alt exemplu: Ţarul Nicolae al II-lea (1868-1918) al Rusiei a abdicat, în faţa revoluţionarilor, în martie 1917, Lenin preluînd puterea abia în timpul Marii Revoluţii comuniste din octombrie 1917. Planurile ţarului de a pleca în Anglia cu familia au fost anulate de guvernul provizoriu condus de prinţul Lvov, ţarul şi familia sa fiind trimişi în exil la Ekaterinburg, unde au fost asasinaţi de gărzile roşii comuniste!
În vecinătatea României, regele Iugoslaviei a fost silit să abdice în decembrie 1945, regentul Ungariei în februarie şi regele Bulgariei în septembrie 1946, proclamîndu-se regimurile republicane. În astfel de circumstanţe istorice – în care România a fost vîndută de premierul britanic Winston Churchill în octombrie 1944 lui Stalin, cum mai puteau spera Mihai şi mama sa Elena că ar exista posibilitatea rămînerii pe tronul ţării?!
În 1948, în Europa existau deja 20 de republici, faţă de doar 2 în 1866 (Elveţia şi San Marino) şi 11 monarhii. Numai 10 state din Uniunea Europeană din cele 27 sunt monarhice.
Oricum, în condiţiile istorice potrivnice din 1947, regele Mihai nu avea niciun viitor în ţară. Dar a părăsit-o cu regret la începutul lunii ianuarie 1948, fiindcă – potrivit unui inventar din 1948 al guvernului dr. Petru Groza – familia regală, pe lîngă proprietăţile moştenite de la înaintaşi (castelul Peleş cu domeniul Sinaia, castelul Săvîrşin cumpărat în 1942 etc.), beneficia de 150.000 ha terenuri agricole şi silvice, 29 castele şi 114 case de protocol (cu cca 3.000 de camere), de multe alte bunuri din domeniul statului. Cum să abdici de bună voie părăsind astfel de averi şi binefaceri?
Sigur, monarhia a jucat un rol însemnat, în cei 150 de ani, în modernizarea României. Academicianul Nicolae Iorga, care îi preda în 1920 lecţii de istorie principelui (viitor rege aventurier) Carol II, mărturisea: „Am ţinut să învederez ce nu i se spusese lui Carol I: că aici (în România, n.n.) nu e o mînă de barbari, care să trebuiască să fie ridicaţi de o dinastie energică la rangul naţiunilor civilizate, ci un nobil şi vechi popor care îşi are locul, deşi pe nedrept necunoscut, în istoria lumii”. Şi s-a văzut că în decursul istoriei şi DOMNII PĂMÎNTENI pot ridica poporul spre un nivel modern de civilizaţie, Al. I. Cuza fiind cel care a fondat România modernă, Carol I continuîndu-i reformele civilizatoare.
După cum sublinia şi Alex Mihai Stoenescu în Istoria loviturilor de stat în România, oricum „sfîrşitul dinastiei de Hohenzollern s-ar fi produs natural şi constituţional întrucît familia regelui Mihai a fost vitregită de soartă”, fiind înzestrată doar cu 5 fete. Casa regală nu are un statut „legal” în ţară, fiind acceptată din dramul de ospitalitate al românilor şi autorităţilor postcomuniste.
În vara lui 2008, în ţară au avut loc fastuoase ceremonii regale, ca un „epilog de glorie tîrzie a regelui Mihai” (Emil Hurezeanu, Pe trecerea timpului, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2015, p. 312). În context, Emil Hurezeanu subliniază că, în alte ţări, astfel de „reuniuni regaliste” (regi, prinţi şi prinţese din Europa) n-ar fi fost tolerate. „Urmaşii casei regale ITALIENE nu mai au voie să viziteze fosta ţară după detronarea prin referendum, iar HABSBURGII nu-şi pot folosi numele şi rangul aristocratic pe teritoriul AUSTRIEI!” (p. 314).
În testamentul din 1899, regele Carol I (1866-1914) afirma că deviza lui în viaţă a fost „TOTUL PENTRU ŢARĂ, NIMIC PENTRU MINE!” Dacă regele Mihai, în actul de abdicare din 1947 le-ar fi spus franc în faţă lui Gheorghiu-Dej şi dr. Petru Groza că lasă poporului român şi ţării „TOTUL” din moştenirea imensă, dramul său de DEMNITATE putea constitui o LECŢIE DE PATRIOTISM, o arvună credibilă pentru viitor. După revenirea în ţară în 1997, regele şi-a recuperat totul, averile sale fiind evaluate la sume între 260-280.000 euro!
