Sigur, cea de-a 7-a ediţie a Festivalului „Drumul lung spre Cimitirul Vesel”, subintitulat „Satele Unite ale Maramureşului” (14-21 august 2016), iniţiat de neostenitul irlandez Peter Hurley în 2010, proiect sprijinit de autorităţi judeţene şi locale, nu este un UNICAT în Maramureş.
Fără a-i diminua din meritele incontestabile ale lui Peter Hurley, trebuie amintit că în galeria de aur a celor care s-au dedicat conservării şi promovării tradiţiilor şi obiceiurilor, a civilizaţiei spirituale şi materiale rurale din Maramureş, ca un dăruit căutător de comori în domeniu, se numără şi Nicoară Timiş (1924-2011), fost metodist şi director al Centrului judeţean de îndrumare a creaţiei populare şi a mişcării artistice de masă. Între multe alte manifestări, el a iniţiat Festivalul interjudeţean „Nedeia muntelui: Hora la Prislop (în august 1968), „Tînjaua de pe Mara” (aprilie 1968), „Datini şi obiceiuri de iarnă”, începute în 1968 la Baia Mare şi perpetuate la Sighet la sfîrşit de decembrie din 1969 etc.
Nu trebuie uitat că, la iniţiativa unui francez, în 1997 a fost organizat festivalul „MARAMUZICAL” de către OVR Internaţional, Fundaţia „Agro-Tur-Art” şi Asociaţia turistică „Ţara Maramureşului” din Vadu Izei (preşedinte Ioan Borlean). Acest festival a „scos în lume”, pe parcursul a 4 ediţii, noi interpreţi virtuozi ai viorii, ai muzicii populare, ca Fraţii Sicuţa din Botiza, invitaţi să susţină concerte în SUA, Franţa, India, Belgia, Elveţia etc. La MARAMUZICAL au concertat şi interpreţi din Ucraina, Ungaria, Slovacia, Franţa, Belgia.
La marcarea a 80 de ani, în septembrie 2006, a înfiinţării Muzeului Etnografic al Maramureşului, Roberto Togni de la Universitatea Trento (Italia), muzeograf, expert în tradiţii rurale, spunea, în cadrul unui simpozion organizat de prof. dr. Mihai Dăncuş, directorul Muzeului Maramureşului, că „Maramureşul nu este doar o comoară a ţării Dvs., ci o valoare universală”, „unică în Europa”, care trebuie pusă bine în „operă”. Într-o altă opinie, renumitul critic literar Adrian Marino susţinea că „noi avem o dublă identitate, de români şi europeni”, care preţuiesc „valorile baştinei”, ale „barbariei sănătoase”, cum o numea Eminescu (Cultură, ideologie şi politică în România, Editura Polirom, 2001). Dar şi că „nu putem rămîne la infinit o rezervaţie folclorică, Muzeul satului al Europei”!
Cu un pas înaintea vremii lui, acad. Mihai Pop (1907-2000), într-un substanţial eseu numit „Identitatea Maramureşului” (2002), afirma că în domeniul civilizaţiei lemnului (arhitectură, case, unelte, porţi monumentale etc.), ca şi „al creaţiilor cărturăreşti” se „verifică în Maramureş caracterul deschis al culturilor puternice”, care îmbină armonios „tradiţiile cu modernitatea”, „dinamica dezvoltării” cu „noi posibilităţi de a-şi afirma specificitatea”.
Artistul popular Pătru Godja, cunoscut şi ca „Moş Pupăză”, care a murit la 80 de ani – şi despre care face vorbire Peter Hurley în discuţia despre „Ultima civilizaţie rurală europeană se evaporă” cu Florentin Năsui (Graiul Maramureşului, 15 septembrie 2016) – este şi creatorul de geniu al unei coloane simbol al identităţii culturii tradiţionale din Maramureş, numită şi „Coloana dăinuirii noastre” (Fusul cu zurgălăi, dăruită Muzeului ASTRA Sibiu în 2007). În cadrul acţiunilor „Satele Unite ale Maramureşului”, aşezarea de baştină a lui Moş Pupăză a găzduit, în „Şcoala de vară” din atelierul meşterului, peste 80 de doritori din Irlanda, Germania, Ucraina, Scoţia, Anglia, Polonia etc. pentru a se afirma ca „meşteri” în arta lemnului.
Afirmaţia lui Peter Hurley că „ultima civilizaţie rurală europeană se evaporă în faţa ochilor noştri” poate fi doar un SOS pentru menţinerea „satului autentic viu”, a „punţilor de legătură între generaţii”, a „focului viu” pe care le-a pus în valoare şi festivalul fără frontiere „Satele Unite ale Maramureşului”.
Nu e prima oară cînd unii „rătăciţi de duhul perenului” bocesc la copîrşeul – în realitate inexistent – al „ultimei civilizaţii rurale”. Chiar festivalul „Satelor Unite ale Maramureşului” din august constituie cea mai vie dovadă că în Maramureş există încă destui oameni cu o vastă cultură populară, înzestraţi cu virtuţile creaţiei, păstrării şi punerii în valoare, cu negrăită măiestrie şi vivacitate, a muzicii populare, a obiceiurilor şi tradiţiilor etno-folclorice, a portului – toate autentice şi rare kitsch-uri – în cadrul nu numai al festivalurilor şi altor manifestări de gen, ci şi la nunţi, botezuri, înmormîntări etc. Multe dintre satele de pe Iza, Cosău, Mara, Vişeu se păstrează ca un „muzeu viu” al creaţiei tradiţionale, spirituale şi materiale. Care însă nu poate „rămîne la infinit o rezervaţie” de gen fără amprente şi ale „modernizării ruralului”, aşa cum pretind unii conservatori de ocazie, care se trîmbiţează ca „salvatori” ai satului maramureşean!
