Statutul oraşelor culturale şi al omului de cultură

Zilele trecute, juriul de­semnat de Ministerul Culturii a hotărît ca titlul de Capitală Culturală Europeană să revină Timişoarei. Pînă în ultimul moment mulţi au sperat că oraşul nostru va deveni cîştigătorul competiţiei. Iniţiativa, curajul şi demersurile fostului primar, Cătălin Cherecheş, de a înscrie Baia Mare în circuitul capitalelor culturale europene sînt demne de toată lauda. Consiliul judeţean, municipal, presa locală şi opinia publică avizată au susţinut proiectul care a costat ceva bănuţi. În faţa juriului, comisia trimisă să pledeze în favoarea proiectului şi-a făcut datoria. La fel, juriul a luat o decizie corectă şi nu poate fi acuzat de trafic de influenţă. Pierderea titlului nu are nicio legătură cu statutul juridic al fostului primar. Cu tot patriotismul local, în toate privinţele, inclusiv a culturii, Baia Mare nu se compară cu marile oraşe ale ţării. Într-o astfel de competiţie, promovarea culturii ospitalităţii este necesară dar nu suficientă. Ca să fie definit cultural, un oraş trebuie să îndeplinească cel puţin trei condiţii esenţiale. În primul rînd să deţină instituţii specializate în formarea unor oameni a căror profesie şi existenţă se bazează exclusiv pe cultură. Faptul presupune artişti consacraţi proveniţi din diverse domenii: teatru de toate genurile, muzică clasică, film, pictură, sculptură, critici de artă şi scriitori recunoscuţi pe plan naţional. În mediul cultural este nevoie de tradiţie şi lăcaşuri abilitate să găzduiască evenimente specifice unui anumit gen de cultură. Baia Mare rămîne un oraş de provincie în care evenimentele culturale de anvergură au fost puţine. Casa de cultură a sindicatelor şi a tineretului desfăşoară activităţi mai puţin legate de subiect. Lansarea cărţilor şi inaugurarea expoziţiilor de pictură la Biblioteca judeţeană sînt acte de cultură sporadice, destinate unui număr redus de participanţi. Este lesne de înţeles că cea mai importantă condiţie este ca oraşul să aibă un public pregătit, educat şi pasionat de cultură. Altfel spus, să fie consumator de evenimente culturale. El poate proveni din toate mediile sociale nu numai din categoria intelectualilor. Capitol la care urbea noastră nu se compară cu marile oraşe intrate în competiţia finală. Pasiunea pentru cultură ţine de educaţia individului. Persoana care dispune de vaste cunoştinţe de cultură generală, dobîndite prin diverse mijloace, nu înseamnă că devine şi consumator de cultură. Înainte de a-i defini statutul e bine să avem curajul de a ne privi pe noi înşine. Personal, pot să întreţin o discuţie, pe diverse subiecte, dar nu mă consider un consumator de cultură. În viaţa mea nu am fost la un concert de muzică clasică. Nu am educaţia necesară. La muzeul Luvru, din Paris, am fost de cel puţin trei ori. Am văzut-o şi eu pe Gioconda, în rest mare lucru nu am înţeles. Pasiunile pentru artă şi cultură se nasc în copilărie, ar trebui să continue în şcoală, familie, în viaţă sau poate că vin de la sine. Din păcate, astfel de preocupări nu au făcut obiectul şcolii de ieri şi de azi. Pînă la cultură sînt de făcut mulţi paşi. Majoritatea românilor au alte priorităţi şi marea lor problemă rămîne civilizaţia. Un om civilizat, dacă este interesat are şanse să devină şi consumator de cultură, necivilizatul niciodată. Aşadar pierderea titlului nu trebuie socotită un capăt de ţară. Ne consolăm cu gîndul că în finalul oricărei competiţii se detaşează un singur cîştigător. Cu sau fără el viaţa merge mai departe. Aşa a fost întotdeauna.

Prof. Vasile ILUŢ