Calitatea serviciilor publice de sănătate este scăzută, ca efect al sistemului ce pune accentul pe actul birocratic de decontare a banilor, nu pe pacient. Bolnavul este neglijat constant, ocolit, nu are nici un cuvînt de spus, el cade victimă. Dacă greşeşte, doctorul nu va păţi nimic, deoarece sistemul sanitar nu este controlat. Statul lasă problema în seama pacientului – a dat Legea drepturilor pacientului şi s-a spălat pe mîini!
Situaţia nu poate fi înţeleasă. Pacientul primeşte un diagnostic şi urmează medicaţia recomandată. Dacă diagnosticul este greşit, medicul nu va fi tras la răspundere. De ce oare? Pentru că pacientul poate să ceară o a doua părere medicală! Iar dacă diagnosticele nu coincid, poate merge la a treia consultaţie…, şi în cele din urmă va decide singur ce boală are şi ce tratament să ia! Legea este parşivă şi aruncă toată răspunderea pe pacient, iar de la medic ia orice responsabilite. Înainte de operaţie, eşti pus să semnezi un act prin care accepţi consecinţele. Dacă vei muri pe masa de chirurgie, medicul vinovat nu va suferi nici o consecinţă.
Desigur, legile sînt făcute pentru medici. Totuşi, medicul restituie familiei plicul cu bani, dacă operaţia s-a încheiat tragic. Nici măcar contractul de malpraxis nu intervine, decît dacă pacientul îl dă în judecată pe medic şi un expert judiciar în domeniu constată eroarea medicală. Se vede că pacientul nu se află în siguranţă, nimeni nu-i apără interesele!
Contribuim la fondul de asigurări de sănătate după salariu/venituri şi beneficiem în mod egal de serviciile publice medicale. Cel care plăteşte contribuţiile de asigurare vreme de zeci de ani va fi tratat la fel ca cel care n-a plătit nimic, dacă achită la îmbolnăvire contribuţia pe şase luni la fondul de sănătate. Aşa este uman, să ne fie milă de cei care nu pot să lucreze, sau nu vor să muncească, pentru sistem este acelaşi lucru, nu se face distincţie. Nu poţi lăsa omul să moară doar pentru că nu are bani să-şi plătească spitalizarea. Alături de acest om eşti şi tu.
Însă abuzul are o limită, de vreme ce tot mai mulţi profită de sistemul de sănătate şi tot mai puţini contribuie cu bani la puşculiţa comună. Aşa că, bunule platnic, stai dumneata patru ore la serviciul de urgenţă, aşteaptă să fii primit. Desigur, durerea nu poate aştepta, aşa că te duci la cabinetul cu plată. Aglomeraţia de la spitalele de stat este atît de mare, încît îi descurajează pe cei mai mulţi. Dacă nu ai o pilă sau bani, poţi aştepta mult şi bine…
Aceste realităţi româneşti ne provoacă nelinişte. Sistemul public de sănătate nu deţine controlul. Dacă eşti muncitor, ştii că există la capătul fluxului un CTC-ist, un controlor de calitate, care rebutează piesele greşite şi ţi le impută. Şoferul care face un accident de circulaţie din vina sa poate că va fi iertat, dar la a doua gafă va fi pus de paznic. Fotbalistul care nu marchează goluri este ţinut pe tuşă şi antrenorul va renunţa la el.
Nu acelaşi lucru se întîmplă în sănătate, unde sistemul nu are mecanisme de evaluare a muncii, iar cel care face servicii de slabă calitate să fie descalificat. Nu se întîmplă acest lucru nici măcar atunci cînd greşelile sînt flagrante, cînd mor oameni cu zile. Aceste sisteme autarhice, care nu ţin cont de efecte, nu pot să dureze. Tot mai mulţi cetăţeni aleg calea spitalelor private, cu manageri care elimină rebuturile profesionale (nu că nu ar putea exista şi acolo aşa ceva). Au apărut spitalele private cu capital străin, cu rezultate ce dau încredere. Chiar dacă plătim dublu, şi la stat şi la privat!
