Liceul ”Bogdan-Vodă” din Vişeu de Sus a fost gazda unui eveniment deosebit: întâlnirea absolvenţilor promoţia 1965-1966 (a unsprezecea promoţie de la înfiinţarea liceului) a celor patru clase: două cu profil real şi două cu profil uman, care s-au revăzut după cinci decenii de la încheierea cursurilor preuniversitare.
Emoţia revederii a trezit participanţilor noianul amintirilor din anii de liceu, cei mai frumoşi ani din viaţa lor, după cum aveau să spună la ora de dirigenţie. Se păstrează un moment de reculegere în memoria profesorilor şi colegilor trecuţi în eternitate, după care diriginţii citesc cataloagele. Fiecare dintre elevii de odinioară prezintă mai puţine aspecte din viaţa şi activitatea lor faţă de celelalte întâlniri când erau în activitate; poveştile absolvenţilor nu mai conţin informaţii despre profesie, despre funcţiile avute în societate, ci vorbesc despre familiile lor, despre sănătate şi mai ales despre nepoţii lor. Aveau ce povesti, deoarece au cu 50 de ani mai mult decât vârsta de 18 ani a unui absolvent de liceu. Nu am vrut să adun aceşti ani, din motive lesne de înţeles, mai ales pentru doamne. ”Privită din punct de vedere al tinereţii, viaţa este un viitor nesfârşit de lung. Din punct de vedere al bătrâneţii, ea este un trecut foarte scurt” (Schopenhauer).
Îşi aduc aminte cu nostalgie de ultimul clinchet de clopoţel care le-a însoţit paşii, trecând prin clase spre a-şi lua rămas bun de la colegii mai mici, de la sala profesorală, cântându-le profesorilor un ultim ”Gaudeamus”. Îşi aduc aminte festivitatea de decernare a premiilor, multe la număr, fiind elevi foarte buni la învăţătură şi disciplină. Îşi aduc aminte de emoţiile bacalaureatului (care tinde, din ce în ce mai mult, să se transforme în întâlniri colegiale) şi de admiterea în facultăţi, facultăţi care, pe vremea aceea, nu aveau formele de învăţământ de astăzi, cursuri la distanţă, ba chiar la foarte mare distanţă… Majoritatea au studii superioare, ceea ce denotă nivelul ridicat al pregătirii pe băncile şcolii.
Un merit deosebit l-a avut şi corpul profesoral, am putea spune de elită, care s-a străduit în permanenţă să insufle elevilor de atunci pasiunea pentru învăţătură. Meseriile lor sunt foarte diversificate: ingineri, jurişti, medici, profesori, farmacişti, preoţi, unii chiar cu doctorate luate şi cu un număr mare de invenţii, prof. universitari la diferite universităţi din ţară. Puţini la număr sunt fără studii superioare, dar foarte buni meseriaşi, funcţionari, etc. Cei mai mulţi s-au stabilit în ţară (Vişeu, Baia Maree, Satu Mare, Cluj, Sighet, Bucureşti, Timişoara), dar au şi plecat în străinătate (Germania, Italia Franţa). Este un mare necaz că exodul inteligenţei româneşti continuă, guvernanţii neavând de gând stoparea lui prin crearea de condiţii omeneşti.
Nu a lipsit nici tradiţionala fotografie de grup, imortalizând această întâlnire, constituind o amintire de neuitat dăruită nepoţilor. Depănarea amintirilor continuă şi la agapa colegială, unde maestrul Amorăriţei, prin frumuseţea interpretativă a cântecelor de altădată, ne-a adus aminte de anii tinereţii.
Ce păcat că lucrurile frumoase durează puţin! Trecut-au anii…..
