Ceea ce surprinde plăcut în cartea de MEMORII a părintelui greco-catolic SIMION MESAROŞ, parohul Bisericii “Sf. Anton” din Baia Mare, este senina sinceritate cu care îşi rememorează cei aproape 75 de ani de viaţă şi 43 de ani de pastoraţie, din care 17 în clandestinitate. Această francheţe conferă Memoriilor filonul de aur al credibilităţii nu numai în ochii cititorilor, ci şi al unor oponenţi.
Părintele Mesaroş îşi deapănă cu răbdare şi migală momente şi evenimente esenţiale din viaţa sa şi a familiei Mesaroş din Ferneziu, a celor încă şapte fraţi şi surori. Chiar de la naştere (1 febr. 1942), în plin război şi sub ocupaţia maghiară, el se consideră “un copil problemă”.
Lectorul rămîne cu amintiri de neuitat din copilăria, anii de şcoală profesională, liceală, universitară, pe care preotul şi omul de cultură elevată îi descrie cu o retorică elocventă, sine ira et studio (fără ură şi părtinire), perioadă care părea şi cea mai bună dintre vremi, dovedită însă şi cea mai năpăstuită în privinţa fermităţii sale, a fratelui Alexandru, a celor – nu numai din Ferneziu, ci şi din Maramureş şi Ardeal – care, după 28 octombrie 1948, s-au trezit brusc cu Biserica greco-catolică Unită cu Roma interzisă de regimul stalinisto-comunist.
În familia Mesaroş viaţa cotidiană cu bucuriile şi necazurile ivite, era pusă sub deviza benedictină “Ora et labora” (Roagă-te şi lucrează). După interzicerea bisericii greco-catolice, Simion, Alexandru şi alţi fraţi au frecventat biserica romano-catolică din Ferneziu, pe care părinţii o considerau “străină” (maghiară), fapt care a produs în familie “o ruptură dureroasă”, o “disidenţă”. Cu toate acestea, părinţii s-au ocupat, cum o făceau multe alte familii în care trona modestia, bunul simţ, moralitatea şi religiozitatea, de educaţia şcolară, profesională, universitară de emancipare individuală, pentru ca odraslele lor să devină oameni demni, cu simţul datoriei şi onoarei în societate.
Fără a intra în detalii semnificative – pe care cititorul interesat le va găsi în Memorii – este remarcabil că familia Mesaroş a dat bisericii greco-catolice nu numai pe preotul Simion, ci şi pe episcopul Alexandru Mesian de la Eparhia Lugojului. Între anii 1948 şi 1990, Ferneziul a fost un focar viu al păstrării, în clandestinitate peste patru decenii, a greco-catolicismului românesc, de aici ridicîndu-se şi episcopul Maramureşului după 1990, Lucian Mureşan, promovat Arhiepiscop şi Mitropolit al Mitropoliei de la Blaj.
În destinul devenirii ca preot a memorialistului, pe vremea studenţiei la Politehnica bucureşteană, în 1967 Simion Mesaroş a avut norocul să-l vadă şi să-l întîlnească pe Cardinalul Iuliu Hossu la Mănăstirea Căldăruşani, unde era în domiciliu obligatoriu după anii de închisoare. Atunci “mi-a încolţit în minte o oarecare preocupare pentru a deveni preot”. În calea spinoasă, dar plină de nădejde spre preoţie – pe lîngă interesul studiului unor tratate de teologie -, el a fost încurajat şi de viitoarea soţie – dr. Maria-Solomeia Răfan, care în noaptea nunţii l-a sfătuit să urmeze “drumul tatălui meu” şi el preot greco-catolic în clandestinitate. În 8 septembrie 1973, Simion Mesaroş a fost hirotonit preot, în clandestinitate, de către PS Ioan Dragomir, episcopul Diecezei de Maramureş.
Dezvăluiri de larg interes sînt dedicate în Memorii activităţii de pastoraţie, revoluţiei din decembrie 1989 (care ar fi putut porni din Ferneziu), momentului crucial, paşnic, din 21 ianuarie 1990, cînd după 41 de ani, după jertfele imense din anii comunişti, Biserica greco-catolică din Maramureş a ieşit în public “cu ierarhi, cu preoţi şi cu credincioşi (la liturghia pontificată de ep. Lucian Mureşan participînd circa 10.000 de oameni).
Pagini de mare revelaţie sînt destinate activităţii prodigioase de rector al Institutului Teologic “Ep. dr. Alexandru Rusu” Baia Mare (1990-1999), de ctitor al înălţării biruind greutăţi greu de imginat, Bisericii “Sf. Anton” (de Padova). În care părintele Simion Mesaroş doreşte să slujească pînă la 75 de ani, regretînd mult însă “că o pastoraţie de 43 de ani, din care 17 în clandestinitate, va trebui să o închei cu o sancţiune (admonestare de la PS episcopul Vasile Bizău) după părerea mea nedreaptă. Ofer această nedreptate – încheie pr. Mesaroş – ce mi se face, alături de Isus, pentru cauza: Una Sfînta Catolică şi Apostolică Biserică”.
Memoriile pr. Simion Mesaroş sînt ca o fereastră cu fascinante vitralii, deschisă larg spre inima şi cugetul cititorilor, interesaţi să cunoască viaţa şi opera pilduitoare a acestui vrednic şi neînfricat slujitor al greco-catolicismului românesc nu numai din Maramureş.
Purtînd cu demnitate cununa de spini a credinţei sale (“Rîvna casei Tale mă mistuie”), pr. Simion Mesaroş face dovada virtuţilor sale de memorialist virtuos, îmbogăţind astfel – alături de pr. Romul Pop de la Mănăstirea Prislop, care a publicat şi el “Altfel de memorii” – această literatură aşteptată de cititori.
