Ivan Odoviciuk, avocat adus de vînturile tulburi ale vremii antebelice în Maramureş, a fost un personaj malefic, un carierist care a profitat nu numai ca „apărător” în justiţie, ci şi ca orientare politică. Ca naţionalist a pactizat cu partidul Cuza-Goga.
Odoviciuk a fost, în prima fază a războiului mondial, admirator al lui Hitler. Cînd a simţit că se schimbă cursul războiului, Germania nazistă era pe cale de a fi învinsă, Ivan Odoviciuk şi-a dat pe faţă arama de „naţionalist” ucrainean! Între ianuarie-martie 1945 a fost iniţiatorul înfocat al UNIRII ÎNTREGULUI MARAMUREŞ cu Ucraina Sovietică, scriind telegrame inflamante liderilor de la Kiev, lui Nichita Hruşciov, ca şi „părintelui nostru, Marele Stalin” la Moscova. Peste 10.000 de maramureşeni, cu preoţi, primari, intelectuali, ţărani patrioţi i-au năruit în primăvara lui 1945, la Vadu Izei, lui Odoviciuk mîrşavele sale „idealuri” unioniste.
Dar nu acest lucru constituie tema noastră, ci relevarea unei feţe „ortodoxe” a lui Ivan Odoviciuk. În perioada ocupaţiei horthyste (septembrie 1940 – octombrie 1944), Odoviciuk a fost avocatul Episcopiei ortodoxe a Maramureşului, supusă de ocupanţii unguri unor umilitoare condiţii. Practic aceasta a funcţionat doar cu numele, fiind desfiinţată, deoarece s-a decretat de oficialităţile budapestane că în teritoriul cedat Ungariei prin Diktatul de la Viena „ortodoxia nu există”!
În arhivele Mitropoliei ortodoxe din Cluj (Dosar II-7-928) se află o petiţie înaintată de Odoviciuk „Veteranului Consiliu Eparhial” în 16 februarie 1941, în care se răspunde la un „Ordin” (nr. 18/8.01.1941) al Eparhiei. Episcopul ortodox
Nicolae Colan a fost totuşi „tolerat” de Budapesta, fiindcă sub ocupaţie mai „funcţionau” 436 parohii şi 300 filii cu 339.448 de suflete, din care Maramureşul deţinea 87 parohii şi o filie cu 40.057 de ortodocşi.
În răspunsul „cu supunere firească, avocat Ivan Odoviciuk” subliniază că „situaţia ortodoxiei din Maramureş este cu totul critică”. Motive invocate: maltratări, expulzări ale preoţilor săvîrşite de ocupanţii unguri; „toate parohiile ortodoxe au fost părăsite de preoţi: turma credincioşilor” a fost silită de ocupanţi să treacă la „fraţii uniţi”. Aceştia „au procedat fără scrupule acolo unde s-au lovit de rezistenţa credincioşilor ortodocşi”, care „i-au acuzat de propagandă subversivă”. Au fost luate în posesiune „una biserică ortodoxă după alta”; ultimele biserici luate de uniţi fiind „cele din Sarasău şi Valea Porcului”. Prefectul horthyst al judeţului nu era altul decît Flaviu Jurca (24. XI.1940-1 mai 1944), un profitor şi un trădător român „loial statului maghiar”! Acesta „n-a binevoit – după cum scrie Odoviciuk – să primească de la galiţiile de epitropi din cele două parohii”.
Odoviciuk invocă faptul că nu poate face nimic, fiind „şi eu venetic”, eliberat din închisoare stătea „sub supravegherea poliţiei”. Mai spune Odoviciuk că „şi sub supravegherea românească am fost victima luptei între ortodocşii din Sighet, fiind acuzat pe nedrept de d-nii Simionescu, Mărgineanu (ofiţeri) şi col. Mociulski şi am suferit şi atunci în închisoare”. El scrie că sub ocupanţi poate să păţească şi mai rău, „fiind singurul care nu mă ascund că SUNT ORTODOX şi astfel nu pot evita ca să nu am contact cu credincioşii de la sate, care vin cu plîngerile lor la mine”.
Odoviciuk scrie că Bota Grigore, cantorul la capela improvizată în casa parohială, n-a putut să vină la praznicele de Crăciun, Anul Nou şi Bobotează. În Sighet exista pr. Gherasim Cojocariu, basarabean, care nu ştia „limba statului” (maghiară), fiind oprit de a sluji „în parohiile din protopopiatul Sighet”.
Odoviciuk aminteşte că Palatul episcopal şi grădina expropriată pentru zidirea Catedralei ortodoxe au fost ocupate de Comandantul militar şi „trii ofiţeri superiori”. El relevă şi faptul că toate bunurile episcopiei: o sesie parohială, pădurea episcopală de la Coştiui şi altele au fost confiscate de ocupanţi şi „împărţite” altor maghiari.
„În interesul salvării ortodoxiei şi averilor bisericeşti”, Odoviciuk scrie că „se impune fără întîrziere” ca Veneratul Consiliu Eparhial de la Cluj să trimită „unul dintre Domnii referenţi” spre a interveni „la forurile în drept pentru curmarea acestei situaţiuni”. La fel „să se numească urgent preoţi energici pentru parohiile părăsite”, iar la Sighet, în locul pr. Gherasim Cojocariu să se numească un alt preot ardelean, care să cunoască limba statului, sau chiar un protopop cu multă experienţă şi energie”.
În 22.01.1941, Odoviciuk a primit răspuns de la Consiliul Eparhial că „preot nu avem… aşteptăm ca raporturile noastre cu statul (maghiar) să se normalizeze şi să se îndrepte toate NEMULŢUMIRILE CE S-AU FĂCUT MICII NOASTRE BISERICII”.
La 11.03.1941, P.S. episcopul Colan l-a rugat pe episcopul ortodox Vladimir de Munkács (Dosar II-7-928), sub a cărui jurisdicţie se afla ortodoxia din Maramureş, arătîndu-i că preoţii ortodocşi au fost expulzaţi, alţii arestaţi (chiar la Budapesta), bisericile au fost închise sau date uniaţilor… Dar „acum nu pot face altceva decît face şi Prea Sfinţia Voastră: să mă rog lui Dumnezeu ca să înmoaie inima cîrmuitorilor noştri – spre a da şi credincioşilor noştri din Maramureş putinţa de a se închina după strămoşeasca datină a ortodoxiei noastre sfinte”!
Din păcate, autorităţile de ocupaţie au donat 4 clopote la „diferite parohii rutene (Rona de Sus, Remeţi), crucile (4) de pe Palatul episcopal au fost aruncate şi profanate în stradă, iar alte averi au fost luate fără nici o despăgubire”.
Există şi alte documente de arhivă la Cluj care vorbesc cu limpezime despre samavolniciile barbare practicate de ocupanţii horthyşti faţă de bisericile ortodoxe din Maramureş şi chiar despre „feţele ortodoxe” ale maleficului Ivan Odoviciuk.
