Mi-am pus o întrebare la care tot eu am încercat să răspund: oare ne cunoaştem suficient de bine marele vecin de la Răsărit? Răspunsul: categoric nu! Ba mai mult, cădem în capcana unei păreri suficient de letargice: istoria nu se repetă. Se vede că nu este adevărat. Simţul imperial nu se stinge cu una cu două. Caut încercări actuale care pot dovedi că avem ceva expertiză pe spaţiul estic. Aşa am ajuns la volumul „Euro-Falia” semnat de Armand Goşu. Spun cîteva cuvinte despre autor: Armand Goşu este doctor în istoria Rusiei, cu o teză susţinută la Moscova. Predă la Universitatea Bucureşti istoria politică a Rusiei şi a URSS, istoria diplomaţiei imperiului rus. Ca profesor de studii răsăritene şi jurnalist încercat este şi un analist care a sesizat anumite erori de raportare ale instituţiilor statului nostru cu competenţe pe spaţiul estic. A tras semnale de alarmă asupra abordărilor greşite sau incomplete. Toate avertismentele sale s-au dovedit a fi corecte, apreciază politologul Radu Carp. Armand Goşu are ochiul format, se documentează zilnic, aşa cartea este o călăuză excelentă pentru toţi cei care nu se uită doar spre Occident. S-a mai spus că este „o foaie de temperatură a unui colos pe care în 1991 îl credeam mort”. Studiile cu referire la spaţiul estic au fost scrise sub presiunea evenimentelor care agită în ultima vreme geografia politică a spaţiului post-sovietic. Ne mai stăruie în minte ameninţarea de genul unui militar ca Lebed: în patru ore sînt cu trupele în Bucureşti. Apoi noile aventuri diplomatice ale lui Putin sprijinit de presa credincioasă. Nu în ultimul rînd nu se uită perioada de bolşevizare a României. Toate acestea ne pun în gardă. Istoricul Xenopol îşi începe istoria sa că românii trăiesc cu sentimentul unui popor latin abandonat într-o mare slavă. Dacă vom continua cu o asemenea împresurare nu vom ajunge nicăieri. Volumul lui Goşu ne ajută să aflăm cînd s-a modificat percepţia românilor asupra Rusiei. Care nu a fost întotdeauna negativă. Adică ruşii ne-au ajutat în diferite perioade ale istoriei. Petru cel Mare a fost chemat de Brâncoveanu şi Cantemir să-i apere de austrieci. De pildă, primele tentative de reconectare a Principatelor Române la Europa vestică, Armand Goşu identifică momentul în jurul anului 1840 cînd tinerii moldo-vlahi au fost sub influenţa emigraţiei poloneze de la Paris. Atunci s-ar fi produs primul transfer de imagine negativă a Rusiei. Istoria nu uită că Rusia a iniţiat să participe la împărţirea Poloniei. Apoi Rusia a anexat cea mai mare parte a Poloniei. Apoi, în 1812, Imperiul de Răsărit a anexat Basarabia. Teritoriu care le stă şi astăzi minte. Imaginea negativă a trecut în manualele şcolare mai ales după ce Cuza a decretat învăţămîntul obligatoriu. Trăim alte vremuri în care evenimentele sînt imprevizibile. Ce are de făcut România? Păi, ce fac şi alte ţări, de la care putem importa experienţă în această privinţă. De pildă de la vecina noastră Ungaria. Goşu ne spune că sînt zeci de doctoranzi maghiari la studii la Moscova. Aşa are un corp de experţi de excepţie. În asemenea condiţii dialogul se poate purta. Putem găsi o explicaţie (parţial color) de ce relaţiile dintre Budapesta şi Moscova sînt bune. Uneori foarte bune, ceea ce ne pune pe gînduri. De aceea trăim cu impresia că sînt evenimente care s-ar părea că surprind România nepregătită. Da, avem memoria negativă a unor ostilităţi. Şi românii şi ungurii, şi cehii dar mai ales polonezii. Care şi acum sînt ameninţate cu ocuparea. Umbra generalului Lebed pentru Polonia. Am fost prinşi în capcana Vestului care şi-a alimentat iluzia că Rusia poate deveni parte a lumii occidentale. Mai nou a înţeles că Rusia este mai complicată. Cartea lui Armand Goşu este şi „o pledoarie pentru formarea unei şcoli de studii ruseşti şi euro-asiatice la Bucureşti, care să pregătească un corp de experţi de care România are atît de mare nevoie”. Aşa putem avea monopolul analizei. Lipseşte instituţia consiliului de politică externă specializat pe spaţiul estic. Alte ţări au. Cu efecte care se văd.
