„Citindu-l atent (chiar dacă poeziile lui au adesea „aspectul” unor proze scurte…) pricepi că e normal ca Echim să fie bântuit de umbre. El trăieşte acolo unde se loveşte lumina de întuneric, acolo unde zeul strigă durerea pe valea Izei, el se străduie să găsească, ori batăr să imagineze, un culoar între viaţă şi moarte, acolo unde floarea-soarelui şi soarele mă-sii neîngăduind luminii să treacă dincolo de odaia de groază /…/. Dar Echim este o fiinţă lirică, uneori revoltată, adesea sentimentală, mascându-şi sentimentalismul sub umbra umorului, al jocurilor de cuvinte, al citatelor săltăreţe comentate […]”
(Radu ŢUCULESCU)
„Fire introvertită, poetul [Echim Vancea, n.n.] abate un virtual dialog în întrebările şi răspunsurile pe care le pune şi le dă sie însuşi. Un dialog interior purtat fără contrafaceri şi cosmetizări, în spaţiul neliniştit al para-realităţii personale şi în răstimpul unduit semi-oniric, între vis şi viaţă.” (Alexandru LUNGU)
se luminează de ziuă
suflarea ultimă a păsării crude atârnă
de ploaie sub tălpile goale mâlul răscolit
de copitele taciturne ale spaimei nocturne
se ofileşte de teamă în gura unui şarpe cu
auzul tulbure vânător orb adăpostit sub
pânza de păianjen a dimineţii
în luna de toamnă ard lumânări în lumina
cărora se ascund fecioare cu pântecele
fecundat de parteneri răniţi de primejdia
unei tăieturi de cuţit sângerând între zori
şi pământ pradă unei spaime care jelită
nu poate a fi sub ruinele înaltului zid
malul râului înţesat de oameni obosiţi
maldăre de nori s-au aglomerat peste
brazdele înşelate de ţărani odihnindu-se
pe răzoarele buimace de rouă iarba
înverzeşte odată cu neliniştitele neguri
ruine ghemuite la răspântii de frunze
îngheţate peste lumânări înfloreşte
mucegaiul în van sunt umbre într-un pumn
de lut rugăciuni sângerânde „Tovarăş
mi-i râsul hidos, şi cu umbra/ Ce sperie
câinii pribegi prin canale” *… – te-ai aflat
acolo şi ai dispărut în umbra fugarului
ce a crescut peste noapte „Din singurătatea/
Vieţii/ În singurătatea/ Morţii, şi nimeni/
Nu înţelege/ Acest adânc” * din care te-alcătui
* George Bacovia
ipostază
martor al ceasului bănuitor încerc să îl trezesc
să îl mut într-un alt anotimp –
în spatele câmpiei
nu vrea să se trezească
cu naşterea nu vrea să facă schimb
repede lacrimile-şi uită povestea –
oarbă-i frunza
poate va ajunge să vadă din nou
îngenuncheată sub pânza
acoperindu-l pe cel care vine de departe
întoarcere nu-i şi viaţă să lase în urmă
nu vor – „Daţi-mi o frunză care să nu-mi semene”*
ochii se-ascund şi se-nchid în somnul de turmă
printre frunze stă să biruie bezna
sub becuri roşii aşteaptă şerpi striviţi de nori
cenuşa de salcâm îmi acoperă trupul
mi-l umple cu grindină neagră –
o pânză de scrum se aşterne
peste
cămaşa neîmbrăcată încă –
în clipa în care s-a aflat câte ceva
despre ochii tăi
cineva a fost pedepsit
* Ana Blandiana
