După căderea Cortinei de Fier, fiecare dintre noi, interesat de lumea în care trăim, întrevedeam că în Europa, nu are cum să fie linişte. Deşi eu asociam înlăturarea statelor totalitare cu terminarea Războiului Rece. Cam aşa s-a întîmplat numai că s-a conturat războiul cald, să-i zic aşa, care este mai imprevizibil. Un politician rus, cu pretenţii de comentator, deplângea anul trecut, cînd s-au împlinit şapte decenii de la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, că ultimele generaţii au beneficiat de prea multă pace. Asta ar fi ceva rău. Analiştii americani, dar şi cei occidentali erau preocupaţi de potenţialul noilor pieţe eliberate de comunism. Mulţi dintre noi, îşi mai aduc aminte că brusc au apărut personaje ca din nori, deontologi insistenţi care s-au ocupat cu adaptarea noastră la regulile Vestului. Care au rămas până astăzi. Am sărit cu căţel şi purcel să vedem faţa capitalismului. După ce s-au deschis graniţele am fost asaltaţi cu aşa zise ajutoare. Se amestecau mila cu nevoia dar nu a lipsit interesul. Ni s-a administrat o imagine jalnică, scheletică, desfigurată a ţării în care trăim. Care nu s-a terminat pînă în ziua de astăzi. Atâta ne-au pisat la cap că acest popor nu prea are calităţi încât şi românii de bună credinţă au început să vorbească singuri. Ni se aduce aminte păcătoasa expresie a lui Petre Roman – pe cînd era premier – că industria noastră este un morman de fier vechi. Aşa s-au rânduit în România – dar nu în toate statele din fostul CAER – că trebuie să ne lepădăm repede şi radical de trecut. Dacă este posibil să renunţăm şi la limba română. De aceea la şcoală se numeşte acum, impersonal, comunicare. Doamne, cum ne vom scărpina pe limbă mai tîrziu! Cine mai caută vreo izbândă în trecutul împuşcat este arătat cu degetul ori lovit cu pietre ca femeile păcătoase din antichitate.
Ni s-a sugerat să ne îndepărăm de ruşi – şi economic – dar între timp Rusia şi-a făcut un cap de pod (poate mai multe), cu lideri şi partide care şi-au propus să tulbure întărirea Uniunii Europene şi NATO. Chiar după summit-ul de la Varşovia Rusia a propus îngheţarea amplasării de oameni şi tehnică militară în preajma graniţelor ei. Dacă punem cap la cap ştirile care ajung la presă (cu voia) vom observa lesne că ni se aplică un tratament cu prudenţă. Liderii care s-au perindat pe la conducerea ţării au negociat stângaci relaţiile noastre cu Europa. Din surse sigure ştiu că profesorul Vasile Puşcaş de la Cluj, cînd a negociat condiţiile de aderare, a dovedit că şi printre români sînt diplomaţi cu coloană vertebrală. Am fost primiţi în Clubul European. Tot mai mult aud voci care au menirea să ne livreze porţii de fericire. Adică e bine că suntem unde suntem. Aşa este dar nu mi se pare corect să fim ţinuţi la nivelul apei. Nu prea putem desluşi de ce nu avem acces la fondurile europene. Adică nu aducem acasă cît am plătit chirie Clubului. Cum ştim, românii au plecat în lume. Unii nu se vor întoarce niciodată. Am cedat din suveranitate că aşa scrie Codul. Dar asta nu înseamnă că trebuie să stăm în genunchi. Fără să ne dăm seama ne creionăm propriul nostru portret, care va fi privit de cei care vor veni după noi. Dar nu ştiu ce vor spune. Un text al lui Borges ni se potriveşte. „Un om îşi propune să deseneze lumea. Anii trec, iar el populează suprafaţa cu imagini ale provinciilor, ale regatelor, cu munţi şi golfuri, nave, insule, peşti, case, instrumente, astre, cu cai şi oameni. Cu puţin înainte să moară îşi dă seama că acest răbdător labirint de forme nu era nimic altceva decît propriul său portret”. Frumoasă pildă. Autorul acestui portret m-aş bucura să aibă spiritul lui Andrei Şaguna.
