Jumătate din judeţul Maramureş nu are reţele de apă potabilă, canalizare şi epurare a apelor uzate. Noii primari şi consilieri sînt obligaţi să dea prioritate acestei probleme majore, de la prima şedinţă a forului local.
Comune întregi tînjesc după apă: Vima Mică, Şişeşti, Oarţa de Jos, Cicîrlău, Bistra, Cîmpulung la Tisa, Bicaz. În zeci de sate din comune şi oraşe (Chiuzbaia, Ciolt, Hovrila, Codru Butesii, Ulmoasa, apoi 10 sate ale oraşului Tg. Lăpuş, 2 sate din oraşul Ulmeni, 5 sate din comuna Cerneşti, 2 sate din comuna Mireşu Mare, 2 sate din comuna Satulung, un sat din comuna Cupşeni, şi lista ar putea continua), apa la robinet este un lux. Sătenii consumă apă din fîntînile de suprafaţă, cu riscul să fie contaminată.
Înainte de 2007, au existat proiecte din fonduri de stat pentru reţelele de apă potabilă. După aderarea la UE, au fost alocate sume europene pentru ca fiecare gospodărie să fie cuplată la apă şi la canalizare. Cele 13 oraşe din Maramureş au primit fonduri de 120 milioane euro, pentru refacerea sau extinderea reţelelor de apă, investiţie administrată printr-o asociaţie de dezvoltare şi derulată prin operatorul regional Vital. Doar oraşul Borşa a ieşit din asociere, preferînd (decizie greşită a fostului primar) să se descurce pe cont propriu. Aceste proiecte presupun specialişti pe care primăriile nu-i au.
Comunele au realizat investiţii proprii în reţelele de apă, la concurs unele cu altele, cel mai bun proiect obţinînd fondurile. Au apărut necazuri la calitatea lucrărilor, fie din cauza diriginţilor de şantier, fie din greşita proiectare şi construire. O parte din vină le revine primarilor (pe lîngă cel din Borşa, mai sînt şi alţi recalcitranţi la dezvoltare, unii realeşi în 5 iunie 2016!). Apa este elementul esenţial pentru oameni, nu putem vorbi de civilizaţie fără apă în cantităţi suficiente, în tot timpul anului. Izvoarele scad în perioada de secetă, captările de suprafaţă sînt sensibile şi nu asigură consumul. Alte comune au apă, dar nu e bună de băut (la Ardusat conţine arsen, la Mireşu Mare, nitraţi, 22 de comune fiind în această situaţie rea).
Se lucrează acum la un proiect judeţean de 258 milioane euro, pentru a atinge nivelul de 75% dintre gospodării racordate la apă şi canal. Pe termen lung, nevoia de finanţare în judeţ este calculată la 515 milioane euro (pentru aglomerările cu peste 2.000 de locuitori). UE nu alocă bani pentru satele răsfirate, cum sînt Prelucile (acolo e nevoie de soluţii locale).
Resursele de apă sînt limitate, lacul de acumulare Firiza Strîmtori poate asigura necesarul pentru Baia Mare şi localităţile din Chioar. Pentru zona Codru, există o resursă la Sălsig (primăria vinde apă). Izvoarele şi captările de la Rîoaia-Lăpuş nu pot face faţă la nevoile Ţării Lăpuşului. Pe Valea Izei şi a Vişeului, ar fi nevoie de baraje de acumulare, însă activiştii de mediu n-ar fi de acord. Pentru localităţile de pe rîurile Mara, Cosău şi Tisa, se aşteaptă terminarea barajului de la Runcu, în care a fost cheltuită suma de 850 milioane euro din fonduri europene, iar pentru a termina lucrarea mai e nevoie de 50 milioane euro, pe care Ministerul Mediului nu-i are (ar trebui să-şi recunoască neputinţa şi să ceară fonduri de la UE). Cu actuala alocaţie bugetară de 1-2 milioane euro pe an, barajul de la Runcu nu va fi dat în funcţiune nici într-o sută de ani!
Basmele ne grăiesc despre apa vie ca izvor al vieţii, purificator, ce dizolvă şi separă. Lumea modernă vorbeşte despre apa „uzată”, moartă, care poluează natura. Noii primari şi consilieri locali trebuie să se gîndească la apă ca la un element vital, fără de care dezvoltarea întîrzie.
