Există în Maramureş şi sînt active cîteva organizaţii neguvernamentale cultural-patriotice, cu nume de personalităţi istorice (Avram Iancu, Dragoş Vodă, Vasile Lucaciu, George Pop de Băseşti), care menţin vie simţirea naţională şi credinţa în neamul românesc. La manifestările organizate, istoricii spun cuvinte frumoase despre popor şi despre România, dar înflăcărarea singură nu ne poate deştepta din somnul indus de globalizare, ci trebuie să atingem acel prag de convingere că fiecare avem o răspundere personală!
Se împlinesc azi 167 de ani de cînd Ioan Buteanu a fost spînzurat de unguri, prilej să punem flori la monumentele paşoptiştilor şi să discutăm despre istorie. A fost tragic destinul lui Ioan Buteanu, despre care nu ştim cu precizie unde s-a născut, unii cercetători spun că la Şomcuta Mare, alţii în Sighetu Marmaţiei. Pînă cînd se va găsi un document cert, invocăm evenimentele revoluţionare care au schimbat destinul românilor ardeleni şi au pus baza României moderne.
De la 1848-1849, au rămas puţine documente, salvate miraculos. Cel mai bine poate fi înţeles „Ioanne Butteanu”, cum semna, din scrisorile pe care le-a trimis în timpul revoluţiei – republicate de editorul Vasile Iuga de Sălişte (în volumul „Ioan Buteanu, prefectul Zarandului în anii 1848-1849” de Silviu Dragomir, ediţia a II-a, 2012). Ioan Buteanu este cinstit de urmaşi, i-au fost ridicate statui în Abdrud, Şomcuta Mare (iniţiator, Ioan Bâtea) şi Sighetu Marmaţiei (iniţiator, Vasile Iuga). Despre viaţa sa pilduitoare s-au scris cărţi, mai ales după 1918, în care istoricii îl aşază alături de Avram Iancu, cel ce avea un singur dor, ca naţiunea română să fie fericită.
Putem avea şi noi acest ideal, dar să citim istoria cu ochiul tipului pragmatic, înţelegînd evenimentele istorice ca efect al acţiunii oamenilor. În scrisoarea din 28 noiembrie 1848, prefectul „Ioanne Butteanu” cerea 200 de puşcaşi (încălţaţi cu „opinci bune”, deci nu desculţi), promiţînd că „tot insul va capata 8 creiţari în argent pe di” (8 creiţari de argint pe zi). Urmează scrisori în care cere urgent puşcaşi, deoarece „din patru sute, mai ramanandu-mi 37”, „ceilalţi toţi au fugitu”. Dragostea de neam se dovedeşte în momentele de criză, cînd interesele personale şi viaţa îţi sînt puse în pericol. Probabil că cei 8 creiţari erau prea puţini, sau poate alţii dădeau mai mult?!…
În scrisoarea din 24 ianuarie 1849, Ioan Buteanu îi sugera lui Avram Iancu „se luamu prumutu ala din casa clerului nostru”, adică să ia împrumutul de la Casa Clerului, semn că nici bani nu prea mai aveau. Puşcaşii evadau noaptea, iar Buteanu cerea să fie prinşi în sate şi readuşi la posturi. Avertiza că dacă nu va primi cel puţin 30 de puşcaşi, „în zadar ne luptamu”. Vorbeşte într-o scrisoare despre „bravul Clemente” (probabil un preot dintr-un sat), care „a tulit-o în numele Domnului”. În 3 aprilie, Ioan Buteanu solicita „praf şi gloncze”, iar numărul puşcaşilor scăzuse sub o sută, ungurii avînd peste o mie, plus cavalerie şi tunuri. Acestea erau problemele lui Ioan Buteanu în faţa armatei maghiare. Este de înţeles că în 10 aprilie 1849 a semnat un act în care „sub pierderea capului” îi mobiliza pe toţi bărbaţii din zonă, de la 14 ani în sus, înarmaţi cu lănci şi puşti, să vină la ţarina Abrudului.
Istoria s-a scris în acest fel, ungurii au intrat în Abrud şi l-au prins pe Ioan Buteanu. Probabil, ar fi putut să urce pe-un cal şi să fugă la Cîmpeni, însă n-a făcut-o. Silviu Dragomir spune că Ioan Buteanu (avea 27 de ani) ar fi stat atunci cîteva ore cu capul în mîini, fără să spună nici un cuvînt. Cîntărea probabil ce este mai important, individul ori poporul… În aceeaşi situaţie ne găsim şi noi, adesea: să susţinem semenii, sau să ne gîndim mai degrabă la noi înşine. Idealul binelui comun (naţional şi european) este legitim şi trebuie să-l urmăm – n-ar fi bine să evadăm precum puşcaşii de 8 creiţari…
