Marile sărbători sunt un prilej fericit de a constata la faţa locului starea satului maramureşean. Cum au fost şi Paştile din acest an, pe care le-am trăit (nu petrecut) în satul naşterii. Privind cu atenţie cum s-au întâmplat evenimentele în Săptămâna Mare, mi-am putut da seama că nu suntem singuri. Oamenii au un comportament cultural de tip tradiţional care încă are semnificaţii profunde. Adică rădăcinile nu au secat. Ba mai mult, revin în sat cei plecaţi pentru a-şi trăi identitatea. Eu m-am lăsat dus cu valul sărbătorii, dar un etnolog ar fi putut lesne observa că mielul s-a pus întreg în cuptor, pentru a nu se împrăştia neamul. Slujba din Noaptea Învierii a adunat o bună parte a satului în jurul Bisericii. În ziua de Paşti, sfinţirea bucatelor. Lume multă, cu coşul pentru Biserică. Ştiu încă din pruncie ce trebuie pus în coşarcă. Mama îşi aduce aminte că, în tinereţea ei, oamenii mergeau cu desagii ori cu coşarca cu două torţi. A adevărat, constatăm, dar şi familiile erau mai numeroase. Îmi desluşeşte în viziunea ei simbolistica fiecărui aliment dus spre sfinţire. Vor ajuta peste an la rodirea câmpurilor (acum lăsate în mare parte în pustiu), la un adaos de sănătate. Încredere şi speranţă. Şi cei preocupaţi de modelele străine în care trăiesc pentru a-şi câştiga o viaţă mai bună, când ajung în sat simt nevoie de reperele spirituale în care au crescut. Fără mare efort, îşi exprimă identitatea atât de hulită de unii comentatori. Cel mai uşor este să apeleze la sinea lor care nu s-a destrămat. Îşi activează memoria personală. Un etnolog care şi-a petrecut sărbătorile în satul nostru îmi spune că este uimit cum în România coexistă două lumi. Una care se întoarce la tradiţie, care ştie să facă deosebirea dintre vremea contemporană, cotidiană şi cea a sărbătorii. Mai este o lume, e adevărat, mai mică, dar suficient de agresivă, care ar dori dispariţia sărbătorilor din sufletul nostru. Deocamdată se caută de prima lume o stabilitate a valorilor. Numai cine nu vrea nu vede că încă mai trăim timpul sărbătorii. Pe cine supără asta? Mă gândeam acolo, în dreptunghiul de oameni care au venit la sfinţirea bucatelor, cum pruncii poartă un dialog aproape ritualic cu părinţii şi cu cei bătrâni. Da, bătrânii sunt extrem de necesari în truda de refacere (continuare) a identităţii culturale. Pe fondul liturghiei, cei mici fac gesturi de iniţiere prin primirea darurilor. Mai ales ouă roşii. Bucuria primirii prin dar nu se uită toată viaţa. Se primeşte lumina din lumină. Este ofranda sufletului care întreţine ordinea în noua generaţie. Aşa că sărbătorile nu au murit. Poate doar în mintea unora. Aici merită spus că şi ele, sărbătorile, s-au adaptat la mecanismul omului contemporan. Cred că este foarte important să vedem cum reacţionează sufletul omului la sărbătoare. Pe la noi, prin Maramureş, nu-i de jelit cu atâta amar. Am privit cu atenţie hainele de sărbătoare. E adevărat, nu mai avem în faţa ochilor hainele de acum o jumătate de veac, să zicem. Cei bătrâni vin cu portul lor, care nu s-a stricat de vremuri, cei tineri îşi etalează moda din prăvăliile cotidiene. Dar sufletul a venit în jurul Bisericii. Şi în acest an, la mine în sat, dar şi în alte sate, oamenii au trăit revelaţia depăşirii cotidianului. Pentru unii cercetători, asta ar însemna un nou început. Pentru mine, este o continuare în forme adecvate timpului pe care-l trăim. Rădăcinile nu se usucă aşa uşor. Lumina mai are puterea de a se arăta. Mi-a fost dat să mă reîntâlnesc cu bucuria simplă a oamenilor. Salutul creştin adecvat, vorbele care îmbrăţişau aerul, urările de bine mi-au dat bucuria luminii din lumină. În Noaptea Învierii, toate mormintele aveau lumânări. Cimitirul s-a văzut din Cer. A doua zi am trecut pe văile Marei, Izei şi Cosăului. Oameni pe care nu-i cunoşteam i-am simţit într-o stare cu lumina pe faţă. Deci nu-i totul pierdut! Sunt mai multe de povestit de cum ar trebui să fie. Dar de Sărbători, cele rele s-au spălat, cele bune s-au adunat. Aşa am văzut eu. Dar sunt convins că aşa au trăit mulţi. Lumina de la rădăcină nu s-a stins! Despre starea sărbătorilor pe la noi nu-i târziu să scrii nicicând. Şi ele ne însoţesc pentru a nu aţipi în istorie.
