Da, cred că o mare parte din această lume trăieşte starea de război. O alta, emoţia că poate veni necazul. După Paris şi Bruxelles, frica, de diferite grade, a cuprins Europa. Adică suntem martori la escaladarea terorii. Este atacat un aeroport din Capitala Europei Unite. Atentat la metrou. Adică sinucigaşi. Ne întrebăm: pentru ce şi-au dat viaţa? Primim explicaţii de multe feluri. De la mentalitate la credinţă, de la aventură la răzbunare. Cert este că suntem ameninţaţi. Panică, spaimă, sânge, încordarea oraşelor în felurite feluri. Apoi moartea. Cu care parcă ne-am obişnuit. Când moartea te paşte la orice colţ de lume, asta înseamnă stare de război. Unii o trăiesc, alţii nu. Războiul acum are alt fel de a se manifesta. Pungi de violenţă prin Europa. Când s-au format? Acum ni se spune că de vreo două sau trei generaţii. În Franţa sunt periferii mizerabile. La marginea Parisului sunt moschei clandestine. Sunt cartiere – mi s-a spus – pe unde poliţia umblă în vârful picioarelor. Sau intră după un program fixat de locuitorii cartierului. Da, în Franţa se întâmplă asta. Francezii s-au lăcomit cu zeci de ani în urmă la forţă de muncă ieftină. Idei cu două tăişuri. Un prieten din Franţa mi-a spus că pe toate ecranele televizoarelor se invocă, spre a lămuri radicalismul islamic, vina istorică a Europei. Asta e cum ai pierde prepeliţa în lanul de grâu. Mulţi lideri europeni se simt cu musca pe pălărie. S-a vrut export de democraţie (forma camuflată) şi am importat violenţă. Conducătorii puterilor europene tac. Au alegeri. Doresc putere. Care putere? Nu vedeţi că se întăreşte serios blocul naţionalist, extremist? După ce s-a vânturat că vremea statelor naţionale a trecut, cei care au căzut în capcană încep să plătească. Aşa am crezut că un stat din Uniunea Europeană care îşi va neglija puterea poate fi ostatec al istoriei. Discursurile publice sunt palide. Mai ales incapabile să mişte sufletul. Libertatea occidentală, de care mulţi am fost fascinaţi, nu mai este atât de atractivă. Dar când a fost? Cert este că Europa este surprinsă de frică. Cine ne apără pe noi, cei mulţi? Zău că nu prea ştiu. Se pare că nimeni nu ştie de unde s-ar putea debloca un sistem de apărare. Ceea ce ştiam – sau credeam că ştim – despre sistemul de apărare al valorilor s-a încurcat mult. Statul belgian s-a dovedit serios derutat în a neutraliza teroarea. De a ocoli moartea unor oameni nevinovaţi. Un analist, Ioan Stanomir, crede că islamismul care prinde rădăcini în societăţile europene nu este un act pasager, ci o provocare la fel de formidabilă ca şi totalitarismul din secolul trecut. Inamicii noştri au în faţă state slăbite şi societăţi extrem de risipite ca stare de spirit. Un egoism straniu s-a aşezat peste Europa. Ici colo mai întâlneşti patriotismul sincer. Care este serios amendat de fluieraşii bine plătiţi. Demnitatea umană este în pericol. Omul devine din ce în ce mai singur. Preocupat de propria soartă. Eventual să pună în mişcare ura. Dacă nu se va arăta în lume semnul omeniei – de a fi împreună – Europa Unită se poate scufunda. Deoarece haosul poate învinge în multe situaţii ordinea, pentru că e mai bine organizat. Sunt convins că Uniunea Europeană va apela la soluţii de autoritate întărită, de control. Vom fi martori la impunerea ordinii şi chiar limitarea libertăţilor. Cu noi legi. Din ce în ce mai mulţi analişti lucizi cred că Europa plăteşte preţul greşelilor, naivităţilor, comodităţii din deceniile trecute. Nu doresc întunecarea şi închiderea Europei! Acum privim Europa ca pe o fotografie mişcată.
