În urmă cu 83 de ani, la 31 martie, cu puţin înainte de orele 12, într-o zi de primăvară însorită se năştea, la Ploieşti, botezat în religia creştin ortodoxă, Hristea Nichita Stănescu. Care avea să devină poetul epocii lui. Pentru cei care l-am cunoscut, Nichita întruchipa starea de graţie, deoarece poetul trăia tensiunea lirică într-un mod unic. Prin metaforă, el a sublimat lumea reală în miracol, eliberând-o de urât, de cenuşiul vremurilor în care a trăit. Era, şi a rămas simbol, el, Nichita, cel care a oficiat ritualul pur al Poeziei. Am avut şansa să fiu de mai multe ori sub faldurile acestui inventator de lumi lirice. Aşa, poate, am reuşit să ocolesc sufocarea cotidiană, lipsa de speranţă, chiar istoria învăţată atunci anapoda. Să-mi limpezesc ce înseamnă descoperirea sinelui, dar şi muşcătura timpului. Am mai spus şi o repet: călătoriile lui Nichita în Maramureş au avut menirea să ne apere de rătăcire şi singurătate. Deoarece el, pentru mine (noi), reprezenta Utopia. Miraculoasa ţară solară. La Săliştea de Sus, în faţa elevilor, şi-a amintit de profesorii lui care i-au marcat destinul: N. Simache la istorie. Cel care i-a sugerat să renunţe la numele de scriitor Stănescu Hristea: „Ăsta e nume de soldat mort la Mărăşeşti. Te cheamă şi Nichita, ia pune-l înainte, că se izbeşte aiurea cu Stănescu şi te ţine minte lumea”. Şi Constantin Enciu la limba română. Cu venerabilul profesor Enciu, unul dintre marii profesori de liceu ai acestei ţări, m-am întâlnit în câteva rânduri la Ploieşti, chiar în sala de clasă, unde l-a avut elev pe Nichita. Academicianul Eugen Simion, şi el elev al profesorului Enciu, îmi spunea că avea un talent didactic deosebit. Acolo, în sala de clasă, am realizat un dialog cu distinsul profesor. Aşa am aflat că a fost studentul unor savanţi precum Alexandru Rosetti, Nicolae Iorga ori Dimitrie Caracostea. După absolvire, a ocupat locul trei pe ţară la examenul de capacitate. Doctoratul cu tema „Neologismele în creaţia lui Caragiale” l-a fixat definitiv de Ploieşti. Când a ajuns în oraş, a luat o birjă pentru a ajunge la liceu. Vizitiul l-a întrebat ce căuta un tânăr ca el la şcoală? Domnul Enciu i-a răspuns că urma să predea limba română şi latina. A vrut să plătească. Când a auzit că este profesor, vizitiul i-a spus: „Nu vă costă nimic, să aveţi noroc!” Mi-a vorbit apoi de Cercul Literar din liceu. Unde va veni şi Nichita. Se lăsase antrenat de magia acelor reuniuni. Profesorul le vorbea elevilor despre simbolism, impresionism, romantism, clasicism. Aducea de acasă patefonul şi le punea muzică clasică. Unii elevi veneau cu creaţii proprii – poezii, desene, picturi, gravuri. La finalul unei ore, Nichita l-a întrebat timid: „Pentru data viitoare pot pregăti o temă despre Topârceanu?”. Nichita a fost atras de sarcasmul lui Topârceanu. Parodiile lui le considera o capodoperă a genului. „El mi-a fost foarte necesar atunci, pentru că făcea legătura între neant şi începutul poeziei”, şi-a amintit Nichita. Profesorul Enciu şi-a amintit că elevul Nichita, în clasa lui de la parter, răspundea la lecţii calm, fără să se precipite. Era modest, liniştit şi visător. Nichita şi-a creat cu multă migală propria lui lume. Avea oamenii cu care se înţelegea. Cu ei discuta, glumea, în preajma lor lua decizii. Bine a observat domnul profesor: „Nichita a simţit nevoia să se mişte într-un univers personal, cu reguli impuse de el şi respectate de alţii. Avea un şarm care nu l-a trădat niciodată”. Nichita, încă din liceu, a realizat că gândirea poate fi scrisă. O revelaţie care nu l-a părăsit niciodată. Profesorul Enciu era mândru că elevul său a ajuns unul dintre cei mai de seamă scriitori ai literaturii române. Când să închei acest text cu un vers al lui Nichita, aflu că zilele trecute (pe 16 martie), venerabilul profesor Enciu a trecut la cele veşnice. Avea 97 de ani. Mi-l aduc aminte dintr-o zi de 31 martie, când a dezvelit statuia cu aripi în loc de umeri a fostului său elev, în Parcul oraşului. Omagiu dascălului, veneraţie Poetului. Fiecare dintre noi se poate recunoaşte în poezia „Autoportret”: „Eu nu sunt altceva/ decât o pată de sânge/ care vorbeşte”.
