Am primit o carte de la poetul Gavril CIUBAN: “Al Vaserului”, Ed. grinta, Cluj-Napoca, 2016. “Al Vaserului”, adică, aşa cum o mai numim noi, “Valea Rîului”. Atâţia Zipţeri veniseră la Vişeu, prin secolul al XVIII-lea, încât şi numele le-au schimbat: în loc de apă, au zis/scris Waser. Erau când nu au fost/ azi îi vedem şi nu mai (prea) sunt. Au rămăstit pe alte coclauri. Puţini au mai rămas pe Valea Rîului. Ca un dat al sorţii, al vieţii, al morţii.
Este o carte bilingvă: română/engleză. Prietenul pictor Alexandru Szabo mă scuteşte de câte o pagină-două cu picturi prea-încărcate/încarcerate în sinele său de a ne releva/revela obsesiile Dumisale. Bune, rele, cum sunt ele. Ca o imagine a celui care nu este, dar vrea să fie. Chiar că este. Imaginar.
Poetul Gavril Ciuban rămâne “Copilul pădurii”: “Pe când/ luna întoarsă-n nesomnul/ întârziatelor ierburi/ până când?”; “Prin roua tivită-n dimineţi te du/ copil al pădurii/ animale preistorice mişună încă!”. “Este durere oprirea din zbor”: “plutonul de umbre se scurge pe-un plai/ năruit sub ţeasta roasă a lumii./ Îl petrec mai întâi arţarii cu albe făclii”, dar “Credincios vânătorul/ aripile i le bate în cuie”. Poetul continuă: “tot astfel nebunia trezeşte-n poet/ organul durerii ca pe-o comoară pierdută// ce poate n-ar nădăjdui s-o mai afle”…
Totuşi, poetul, neînvăţat cu subtilităţile versului, ci doar cu subtilităţile trăirii, mai rosteşte, sublim: “La ziua de mâine adaug secunda/ Trupul ei de nepreţuit” şi “De-a viitorul se joacă cine în gându-i/ loc i-a lăsat nemuririi”.
Cartea este o stare a trecerii prin această lume, este un semn/semnal al existenţei noastre, al poemului care se răsfaţă prin cuvinte/vorbe.
Poetul a trăit lângă Vaser – Valea Rîului, cum se numeşte în româneşte. Este un fel de altă trăire, a copilăriei, a (de)formării ca fiinţă. A celor (acelor) impresii care îl fac pe Gavril(ă) Ciuban un “trăitor/transmodernist” grăitor de sine şi de alţii.
Ca un motiv pentru a trăi, a fi tu însuţi, cel mult neîmblânzit de starea de azi, care, printre brazi, ne mai arată o rază de Soare, cel foarte rar iţindu-se pe Valea Rîului (Wasser), printre arinii şi molizii care străjuiesc Valea Novăţului, ori celelalte, până la Făina, până sub Culmea Greabănului – şi a Culmii Vaserului care se străvede de pe dealul Huta, dinsus de Petrova.
“Şi cât de senină-i durerea de curată/ suflare ce arde numai o dată/ pe toţi luminându-i// în stingerea ei// cu nesfârşitele versuri nescrise/ ce apucă să tacă./ Amin.”.
Gavril Ciuban nu că ştie bine să scrie, el scrie când îi vine insipraţia. Şi nu este prefăcut. Viaţa lui este, întreagă, Poezie. Un mod de a fi. Dacă nu ar scrie, nu ar mai fi.
Prin cartea (Fiu) “Al Vaserului”, Gavril Ciuban ne rosteşte/rostuieşte un sens de “a fi sau a nu fi” în “peisajul” poetic atât de contemporan cu noi. Rămâne o voce distinsă/distinctă în poezia românească.
Ion BOGDAN
