Primesc cu mare bucurie o carte: Ana OLOS: “Mihai Olos. La poveşti în casa de paie, visând la oraşul-sat universal”. (Fragmente de jurnal. Ed. Fundaţia Triade, Timişoara, 2015). Autoarea: bănăţeanca Ana Olos, care l-a răbdat/răbdurit pe Mihai Olos, fiul lui Mihai a Florii din Ariniş, cel care era tuşer de bivoli în târgurile Ţării Codrului, cel care era şi ştia de “Mantova-Galiţia Ştramport”. Mihai ştia ce ştie. Şi era (va fi!) o personalitate de neegalat, era “însuşi Eu”, cu E mare. Asemenea Ciclopului antic. Părea a fi ceea ce era, a fi ceea ce ESTE şi va fi. Cât poate să ţină Eternitatea?
Aş reda cântecul de leagăn:
Păsărucă galbănă,
(V)Zină şi mă leangănă.
Şi mă leangănă frumos,
Să nu cad din leangăn jos,
Să nu ptic să mă omor,
Să n-aibă mama fecior,
Nici mândrele drăgucior;
Să n-aibă mama prunc drag,
Nici mândrele om pe plac.
Era o epocă în care “satul devine oraş, iar lumea sat”, adică ştim totul, tot ce se întâmplă în nu ştiu care colţuri/insuliţe din lume, dar nu ştim ce se mai întâmplă, esenţial, la noi. Aşa erau vremurile, cele vremelnice. Am citit capitolul “Lumea văzută din leagăn” cu mare bucurie. Este un dialog, fragmentar, despre gânduri şi fapte care se întâmplă fiecăruia, locuitor în această viaţă. Ar merita să luăm în considerare ideea că “s-ar putea chiar scrie un roman cu acest titlu, Leagănul. După lumea închisă, dinaintea naşterii, e primul receptacul al fiinţei umane, care-i asigură un fel de continuitate blândă cu lumea de unde vine. Legănatul, ca tic-tac-ul ritmic, constrângere, dar şi mişcare. Acel du-te-vino din pulsaţiile cosmice, simetria şi alternanţa, coordonatele principale. El oferă prima deschidere spre lume”. (p. 7). Trec, în timp. Însoţit de gândirile, fragmentare în carte, ale lui Mihai Olos şi ale Anei zidită nu în mănăstirea de la Curtea de Argeş, ci în Terra Silvana, redenumită de noi Ţara Codrului, sau în Terra Maramorosiensis, – Maramureş – unde se consideră a fi acum.
Am ajuns la capitolul: “Pe verso-ul unui catalog”. Acolo/acoale se înfiripă ideile despre Artă. Despre scărpinarea în cap de puştiul care îi pipăie, sărind, inima. Care inimă? Atmosfera devine agitată. Copilul nu crede acum implicat în joc”. Cine îl joacă: “Joaca jocului”, a lui Ion Gheorghe. Până la urmă, cine suntem? “Cine n-a fost de cându-i/ Ăla nici acuma nu-i”.
S-a tipărit ceea ce trebuia făcut. S-a împlinit, fragmentar. S-a adus în lume ceea ce era plănuit! Să fie. Să fie în veşnicie. Ceea ce nu este, veci-vicom nu se împlineşte!
Cum să poţi îngurgita textul de pe VERSO-ul unui catalog, de la pagina 75 până mai departe? O mare-mare îngurgitare a minunilor Lumii. Un fel de Ritmul 0, al artistei Marina ce permitea “să se întâmple cu propriu-i trup”.
Apoi începe dialogul între a (Ana) şi A (Artistul). Interesant.
Cât Ana s-a străduit să facă/prefacă o carte de gânduri! “Contimporani” lui Mihai Olos erau acei artişti “novatori”. Mai acătării decât Picasso, dar nu decât Brâncuşi!
Cartea/cărticica semnată de Ana Olos ca un jurnal al Domniei Sale, se vrea un vis al “oraşului universal”, un “Olos-polis”, când satele se transferau ca oraş, iar lumea devenea sat: unde totul se ştie, despre fiecare din ce neam este (neam bun, neam “de traistă”, adică slab. Şi-mi aduc aminte acum o strigătură/ţâpuritură maramureşenească şi oşenească: “Ştiu că nu-s de-acela neam/ Loc în temniţă să n-am./ Ştiu că nu-s de-aceea ziţă/ Să n-am loc nici în temniţă”.
Câte din gândurile lui Mihai Olos mai răzbat în carte? Este mai mult receptarea autoarei, a Doamnei Ana Olos, cu “ingrediente” venite din “răbdarea” la “şturbu(r)lăcia” unui soţ, care se numea Mihai. Ca o predestinare. De la “Mantova-Galiţia-ştramport”, cum îi plăcea tatălui său să rostească, cel tuşer de bivoli. Ca o mai mare mirare, pe deasupra Lumii acesteia, pe deasupra Luminii Lumii, prea destinată să şi fie. Ca un gând despre Poetul George Boitor. Citez: “Viaţa noastră, patul şi cearceaful”. Multe pagini îi sunt dedicate autorului cărţii de versuri “Scara de apă”. Asemenea şi poetului-ţăran desţărănizat Vasilică de la Gară.
Este un gând al trecerii noastre prin lume. Mai bună, mai rea, mai nebună!
Acest “Jurnal” ne aduce aminte de trecerea noastră prin această lume albă, până în lumea cea neagră.
Ceea ce rămâne important: este un “fragmentarium”, al unei vieţi pre(a)trecute/petrecute laolaltă/sau nu cu Mihai Olos. De pe Strada Rozelor, până pe Victor Babeş. Până la Atelier. Cu ce eforturi?
Ca un gând din ODĂ (în metru antic): “Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată/ Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi/ Ochii mei nălţam visători la steaua/ Singurătăţii”.
Sau ca în versurile, la fel Eminesciene, din “Cu gândiri şi cu imagini”, din care redăm fragmentar:
Cu gândiri şi cu imagini
Înnegrit-am multe pagini:
Ş-ale cărţii, ş-ale vieţii
Chiar din anii tinereţii.
…….
Ele seamănă, hibride,
Egiptenei piramide:
Un mormânt de pietre-n
munte
Cu icoanele cărunte.
Şi de sfinxuri lungi alee,
Monoliţi şi propilee,
Fac să crezi că după poartă
Zace-o-ntreagă ţară moartă.
Intri-nuntru, sui pe treaptă,
Nici nu ştii ce te aşteaptă.
Când acolo! sub o faclă
Doarme-un singur
rege-n raclă.
26 Făurar 2016, de ziua de naştere a lui Mihai Olos
Ion BOGDAN
