În cele două luni petrecute pe coasta de est a Americii, mi-am dat seama că stau ca o ciupercă, într-un picior. Adică un fel de nelinişte că nu pricep mare lucru din ţara râvnită de unii, sfidată de alţii, ori inventată de cei mai mulţi. Totuşi, am realizat că America văzută este mult diferită de cea nevăzută. Despre oraşul cu veveriţe, aparentul liniştit Wilmington, am mai scris. L-am bătut cu pasul pe trasee pe care acum le port în memorie cu izul locurilor care mi-ar aparţine. Efect al rutinei. Ori al obişnuinţei. Număr şi acum în gând bisericile pe lângă care am trecut des. Îmi ies vreo cinci. De confesiuni diferite. Una ortodoxă, ori biserica grecească, dar şi alta a unui cult swedenborgian la care am fost în seara de Crăciun. Atmosfera umană a localităţii mi s-a părut pustie. Mă întrebam, pe drumul meu zilnic spre Biserica Sfânta Ana să-l aducem pe Marco acasă înainte de sfârşitul programului: unde sunt oamenii acestui oraş? Aşa că prima chestiune care m-a preocupat a fost să îmi acomodez închipuirea despre America cu care am trăit atâta vreme, cu ceea ce vedeam în fiecare zi. Ca jurnalist cred că a vorbi despre America ca despre un loc în care te-ai aflat pentru puţin timp este o mare greşeală. Fiecare om de pe acest Pământ are America lui! Marele continent oferă această uluitoare deschidere. De la mari lideri ai lumii până la omul care salută Statuia Libertăţii ca pe o cucerire personală. Despre America nu poţi scrie în spaţii închise, într-o garsonieră existenţială. Ci ai nevoie de o mare terasă, cu vedere spre Ocean, pentru a nu-ţi strivi imaginaţia. Nici istoria suficient de scurtă a acestei mari puteri nu o poţi stârni doar din filmele western. Nici comediantul genial, un mare personaj, întemeietor al râsului, Chaplin, nu-ţi oferă o mare cunoaştere. Celebrul Hoover l-a fugărit pe Chaplin din America pentru că a satirizat investigaţiile. L-a trimis în Europa. Trebuie să ajungi în trecut, prin 1662 să zicem, să afli cum olandezul Peter van Minuit a reuşit să cumpere de la băştinaşi tot pământul pe care se află centrul New York-ului de astăzi, cu doi pumni de mărgele, care valorau atunci câteva zeci de florini. Cam 50 de dolari la cursul de astăzi. Teritoriul aparţinea indienilor algonkini, se zice cei mai naivi şi creduli dintre toate neamurile amerindiene. Soarta băştinaşilor sub presiunea albilor, una din marile căderi în istorie. Pe atunci se numea New Amsterdam. Încă o dată te convingi că marile idei din perioada naşterii naţiunii, care erau de origine europeană, au primit pe teritoriul Americii o formă nouă. O filozofie a alungării marilor conflicte din acest spaţiu. Nu trebuie să uităm că acolo nu au avut loc mari războaie. În afară de evocatul război civil, care a fost o adevărată revoluţie de întemeiere, ţara a fost scutită de mari frământări belicoase. În timp ce Europa era zguduită de mari convulsii. După ce setea curiozităţii s-a stins, aventura s-a epuizat, s-a alcătuit Lumea Nouă. Care magnetiza. Imigranţii îngroşau rândurile. Îi fugărea de acasă foamea, sărăcia. Îi atrăgea necunoscutul. Mitul îmbogăţirii rapide. Vectori care nu s-au scurtat până în ziua de astăzi. America primeşte cu multă largheţe forţă de muncă inteligentă din orice parte a Pământului. Până să aibă această atitudine, America şi-a propus o izolare faţă de restul lumii. S-a canalizat pentru întărirea ei economică cu legi pentru oameni. În timp ce Europa se războia, America şi-a consolidat conştiinţa de sine. Un cult pentru propria naţiune atenuând serios xenofobia. Unii iubesc America fără să ştie de ce. Cei care au prins gustul fructului de departe pot fi mai convingători. Pentru mulţi, America este un loc de unde poţi urca până la cer fără să dai seama îngerilor. Toate sunt închipuiri. Cu felii de adevăr. Pe mine mă preocupă uşurinţa cu care sunt ucişi oameni nevinovaţi. Şi apoi avioanele Hercules de la Baza aeriană Dover. Unde sunt aduşi soldaţii americani morţi în teatrele de operaţii. Despre văzute şi nevăzute peste Ocean voi mai scrie. Dacă tot am bătut atâta drum. Da, America trebuie gândită, nu înghiţită.
