
Nu am suficiente metafore pentru un timp atît de lung trăit, simţit, aureolat în forma simplităţii cu Fraţii Bârlea. Gheorghe Mihai şi Vasile au fost pentru mine, atunci cînd am ajuns la Oraş, cu un tren forestier, cei care deja cunoşteau taina asfaltului. Ei au avut privilegiul de a se muta în Marmaţia pe cînd eu număram pietrele de pe Uliţa Bisericii. Cînd ne-am întîlnit pentru prima dată în viaţă, în urmă cu mai bine de o jumătate de veac – ne-a apropiat spiritul satului maramureşean, am pus rămăşag pe viaţă. Spiritul pruncilor de ţărani. O solidaritate a orgoliului de vale. Ei din Năneşti, eu din Deseşti. Dar în casa lor de la oraş, de o nobleţe humuleşteană, am deprins magia de a fi prieten fundamental. Şi la bine, şi la rău. Un fel de muşchetari din Nord. Din acea vreme pilduitoare, ne-am pus mîinile în semn de cruce şi ne-am purtat de grijă prietenească tot timpul. Am învăţat din ritualul familiilor noastre să ne bucurăm de izbînda celuilalt. Să ne fim aproape cu vorba bună, cu îmbărbătarea, cu cinstirea discretă a succesului. Cu nevoia de aproape. Episodul cu armata, cînd au lăsat un confort în ciclul al doilea şi au venit la mine la Beiuş rămîne încrustat în grindă. În casa aceea humuleşteană ne-am plămădit o bună parte din drumul în viaţă. Cu Mihai, atunci, citeam Trakl, Rilke, Esenin. Literatura română ne era căpătîi. Foarte aproape ne-au fost Echim şi Andrei. Pe atunci Vasile şi-a descoperit vocaţia şevaletului. Ţin minte că el m-a iniţiat cu pictura lui Hieronymus Bosch, un pictor flamand din secolul al XV-lea. Şi multe alte taine. Am fost alături de dascăli eminenţi în fierberea culturală a Marmaţiei. Mihai a început să priceapă piatra filosofală care i-a fost de folos pînă astăzi. Minunata mătuşă Anuţa, mama Fraţilor Bârlea, care a fost şi mama multora dintre noi ne-a fost de mare folos. Modelul femeii jertfă.
Cărările vieţii ne ademeneau. Multe dintre ele le-am dovedit. Fraţii Bârlea au ajuns în acest vîrf ca oameni împliniţi. Purtînd prin lume eşarfa demnităţii. Vasile s-a dăruit unui domeniu de mare vibraţie şi răspundere pentru Maramureş. Şi nu numai. Să dai lucire trecutului de lemn mi se pare o nobilă misiune. Gheorghe Mihai s-a dedicat vieţii publice. Culminînd cu demnitate de prefect al Maramureşului şi senator în Parlamentul României. Universitar de prestigiu. Locuri înalte din care nu culegi numai lauri, ci flori mai ofilite. Este prima dată cînd spun, în scris, că Gheorghe Mihai Bârlea a lăsat o urmă adîncă în destinul acestui ţinut. Acum cînd ne apropiem de ceasul aniversar spun cu mîndrie că timpul vieţii m-a fericit cu destinul frumos al Fraţilor Bârlea. În acest timp hurducat de stări imprevizibile, prietenii noştri (şi ai mei) au învins tocmai neprevăzutul. Din cărţile noastre nescrise, din cînd în cînd mai citim cîte un capitol. Şi nu ne sfiim să ne bucurăm. Să nu ne fie ruşine de timpul trecut. Din cele două secole. Gheorghe Mihai Bârlea este un adevărat om de cultură. Care crede că „acolo unde nu există viaţă culturală se instalează inevitabil mai multă sărăcie în viaţa oamenilor.” Este un poet cu har. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. De multe ori, omul de cultură, pentru unii, a stat în umbra omului politic. Nicidecum. El a ştiut să le armonizeze. Rezultatul: un cărturar. Peste cîteva zile (10 februarie) Fraţii Bârlea împlinesc 65 de ani de viaţă. Aceşti gemeni din Vărsător, cum i-a numit Mihai Dăncuş, şi el venit în lumină tot într-o zi de 10 februarie, se trag din neamuri din care s-au născut demnitari, comiţi, preoţi, juzi, istorici, medici şi profesori. La mulţi ani, prieteni! Nu uit ce spuneam în urmă cu cinci ani: aveam o telepatie necomentată. Visam toţi trei aceleaşi întîmplări într-o singură noapte. Nu am ştiut ce-i vrajba, ci numai prietenia. Preţuirea valorii.
Andrei îmi amintea că a avut Sighetul în Fraţii Bârlea, Pârja, Echim, Slujeru, Perţa, Ileana Mihai, Vasile Bodnar (şi el) – o generaţie de tineri cu o cultură cum nu multe oraşe se pot mîndri. Ce poate fi mai înălţător, decît să fii de folos lumii în care ai venit? Fraţii Bârlea sînt oameni de bază. În toate sensurile. La mulţi ani! Ca doi brazi dintr-o tulpină. Prietenia noastră şi respectul pentru Maramureş le-am făurit pe verticală. Mai înaltă decît brazii din Gutîi.
Mulţi ani fericiţi celor care au fost şi mai sunt Oameni de cultură în Sighet. Frumos articol! Mi-ar fi plăcut să amintiţi şi de prof. Ioan Vancea (tatăl meu şi, bănuiesc, unul din mentorii DVs, născut pe 16 februarie) în acest articol. Dar nu se pune. Şi TATA nu s-ar fi supărat. Ar fi spus: LASĂ-I. E VREMEA LOR. A MEA A TRECUT. Toate cele bune! Mara Vanceaâ
Da.