Pentru unii poeţi materia primă pentru creaţia lor este compusă din suferinţă, elegii, tonuri triste, melancolice. S-au zidit piramide lirice cu aceste stări. (Eminescu – „Melancolia”, Rilke – „Elegiile din Duino”). Poetul Vasile Muste şi-a asumat cu glorie discretă copilăria în jurul căreia gravitează o lume nu neapărat senină, cît mai ales un orgoliu al luminii în diferitele ei tonuri. Cu fineţea poetică care-l personalizează nu lasă lacrima să plîngă, nici ochiul să se închidă. Ştie să privească în ungherele unui timp pe cînd poveştile lirice nu aveau un autor. Poetul Vasile Muste a fost trimis în lume tocmai pentru a pune nume nenumitelor stări ale sufletului care pot fi prinse de libertatea versului. Că sub acoperişul unui poem semnat de Vasile Muste locuieşte o dimensiune abisală a discursului, dar şi o energie ce ţine în viaţă o lume care nu moare niciodată. Este vorba de fiorul metafizic al unei vîrste care niciodată nu a fost naivă, ci cu întrebări radicale pentru intrarea în lume. Poetul şi-a mai asumat condiţia copilăriei pentru a înţelege, şi la şase decenii de viaţă lumea prin care a trecut, cu marile mirări care nu se sting niciodată. De aceea poezia lui Vasile Muste are „adieri de zefir nebunesc”, cum potrivit l-a surprins criticul Gheorghe Grigurcu. Ca apoi să ne vorbească despre „o melancolie senin-dolorică precum o emanaţie a unui lumi care nu se îndură să moară”. Poetul a venit printre noi pentru a desluşi misterul palid ori melodia veche care s-a cuibărit în piatra de temelie a casei din Coroieni. De aici convingerile personale primesc ceremonia trecerii care ne poate fi şi nouă aproape dacă vom înţelege oximoronul criticului. Adică zefirul nebunesc este tocmai energia poeziei pe care ne-o dăruieşte poetul.
Pentru a scrie acest text m-am apropiat de un volum apărut în urmă cu trei ani, „Sfîntul izgonit din calendare” (eLiteratura), în care am regăsit atmosfera de care vorbeam înainte: „Cred că e vremea să trec prin pădurea aceea de fagi cu ramurile în cer/ pădure despre care tata mi-a vorbit cîndva în copilărie şi apoi a plecat”. Apoi a „băut lapte din – sînul patriei”. Poetul crede în cuvînt cu sinceritatea răsăritului de soare. Cu adoraţie şi pentru versul liber, poetul trăieşte metafora în colţuri tocmai a spori frumuseţea imaginilor şi pentru a crea necesara surpriză în poem. Albul proprietar de cuvinte, retras în munţi iluzorii printre lupte şi tratate de pace, „salvîndu-mi oştirile din bătălii inutile/ caii albi ai cuvintelor mele decît toamna mult mai săracă”. Lirismul este întruchiparea unui vis în care locuieşte bogăţia unei vieţi imaginare. Ca o piramidă cu vîrful în cer dar cu baza într-un real extrem de generos: „Dar să rămînă mai veşnic decît/ rotirea florii soarelui după soare/ sau frumoasa viaţa mea după urît/ de nu mă mai dor/ nici ultimele lumii hotare”. Se spune despre autorii care scriu o asemenea poezie că sînt poeţi născuţi nu făcuţi. Cu adevărat, Vasile Muste este cel care-mi provoacă imaginaţia, mă învaţă mersul pe ape, bucuria din stele, durerea din umbră şi imprevizibilul din imagini care dau valoare poeziei. Mă alătur lui Vasile Poenaru, care a descoperit un poet cu o voce autentică, inconfundabilă: Cine vrea să cunoască poezie va afla că Vasile Muste este un nume pe cerul poeziei contemporane. Eu mă lecuiesc de poezie, cu Vasile Muste. Că „sunt gînd între stele trecînd/ prin creierul patriei mele”. Pentru a-l cinsti cum se cuvine la această frumoasă maturitate, nu uit energia culturală care este Vasile Muste în aşezarea dintre ape. Cum începuturile mele literare se leagă de acest loc, mă simt din cînd în cînd şi eu un Vasile Muste. Prieten, poet, om de lume şi cetăţean de cultură. Un poet cu adieri de zefir nebunesc. Cu o poezie dramatic-lirică.
