Ajuns pe coasta de est a Americii, m-am aflat, pentru prima dată în viaţă, atât de aproape de operele lui Constantin Brâncuşi, despre care ştiam că partea cea mai mare a lor se află în muzee şi colecţii particulare din SUA. Este adevărat. Muzeul de Artă din Philadelphia se laudă cu operele brâncuşiene, pe care le deţine: „Sunt capodopere pe care orice instituţie de rang din lume ar vrea să le aibă”. În 2013, când la New York s-a celebrat centenarul operelor lui Brâncuşi în SUA, Paul Kasim, curatorul galeriei care adăpostea evenimentul, spunea: „Oriunde mă uit, văd puterea şi influenţa lui Brâncuşi. El este cel mai mare dintre sculptorii moderni”.
Horaţiu îmi dăruieşte un splendid album, tipărit cu acel prilej. Pe copertă, „Muza adormită”. În America, Brâncuşi este la mare preţ. În acest context, mi-a dispărut orice complex în faţa lumii. Ba mi-a stârnit şi o mândrie necesară. Aveam sentimentul că l-am cunoscut pe Brâncuşi în atelierul lui Mihai Olos, ori pe terasa de la Ocoliş, a lui Ion Marchiş, doi mari artişti ai Maramureşului, care sunt neamuri prin artă cu sculptorul. Oricum, la New York mi-am adus aminte de celebrul proces al lui Brâncuşi cu SUA. Sau procesul „Pasărea Măiastră”, cum este cunoscut.
Pe scurt: mai multe lucrări ale lui Brâncuşi trebuiau să fie expuse la Galeria Brummer, din New York. La vamă, funcţionarii le-au considerat ustensile de bucătărie şi echipament spitalicesc şi nu opere de artă, care ar fi fost scutite de taxe vamale. Mulţi prieteni şi admiratori ai lui Brâncuşi din America şi o parte a presei i-au luat apărarea, condamnând ignoranţa funcţionarilor vamali. Până la urmă, a fost posibilă expunerea lucrărilor. Brâncuşi a dat în judecată SUA. Un proces în care arta avea să fie judecată. În mod oficial, la tribunal.
Dezgustat de circul presei, Brâncuşi nu a participat la proces. Au fost avocaţii lui, fără a solicita onorariu. I-au fost alături unii dintre cei mai respectaţi oameni de cultură americani. Procesul are multe picanterii. În 26 noiembrie 1928, judecătorul Byron Waite dă un verdict în favoarea lui Brâncuşi: „Şcoala numită de artă modernă se dezvoltă pe tendinţa de a reprezenta idei abstracte. În loc de a încerca să imite natura. Indiferent dacă suntem sau nu de acord cu aceste idei noi şi şcolile care le reprezintă, noi credem că existenţa lor şi influenţa asupra lumii artistice trebuie recunoscute de către instanţele de judecată…”
Procesul a fost extrem de important pentru istoria artei, de vreme ce a fost capabil să impună forme prin care este legiferată arta modernă. Nu pot ocoli momentul trist din anii 1950, când sculptorul a dorit să lase moştenire statului român toate operele sale. Dar a fost refuzat. Din păcate, a căzut în capcană şi academia acelei vremi. În frunte cu mari oameni de cultură. Verdict ruşinos: „Operele lui Brâncuşi nu ajută cu nimic la edificarea socialismului în România. Refuzăm!” A făcut-o statul francez.
Erau 230 de lucrări, care valorau cât tot deficitul bugetar al României pe anul trecut, spun specialiştii. Tot atunci, s-au depus eforturi serioase pentru demolarea Coloanei Infinitului. Noroc că s-a stricat tractorul. Atunci, Brâncuşi, supărat, a cerut cetăţenie franceză (1951), când şi-a cumpărat şi locul de veci în cimitirul Montparnasse.
Când tocmai mă pregăteam să uit acest episod ruşinos, aflu că Parlamentul României a refuzat suma de cinci milioane de lei pentru cumpărarea celebrei sculpturi „Cuminţenia pământului”. Care este evaluată la 20 de milioane de euro, dar Ministerul Culturii are drept de preemţiune. S-a opus Comisia de buget-finanţe. Ruşinos! Din păcate, aici suntem cu percepţia valorilor noastre. Să nu ne mai tânguim!
Unde ne sunt patrioţii? Că eu m-am simţit patriot la New York, în preajma operelor lui Brâncuşi. În faţa acestui refuz şi legea pentru declararea Zilei Brâncuşi ca sărbătoare naţională (12 februarie) păleşte. Doamne, ce cuvinte pompoase s-au folosit în expunerea de motive! Noroc că avem Tripticul de la Târgu Jiu, dar şi acela este spălat cu detergenţi. De la normala preţuire a lui Brâncuşi în America şi până la Casa sculptorului din Hobiţa, care se dărâmă, este o distanţă mare. Aici este de lucrat: la micşorarea distanţelor. Şi asta o poate face numai cultura.
Anul acesta, în februarie, se împlinesc 140 de ani de la naşterea lui Brâncuşi. Cel mai mare dintre sculptorii moderni. Ce frumos dar ar fi fost pentru naţiunea română ”Cuminţenia Pământului”!
