Dacă în seara de Crăciun am fost într-o biserică de piatră, cu cruce, din preajma locuinţei din Wilmington, a treia zi de Crăciun am pornit spre New York, cam la vreo 200 de kilometri. Nu atât să văd zgârie-norii Manhattan-ului, un oraş greu de înţeles pentru mine, zidit parcă împotriva lui Dumnezeu, cât mai ales să ajung la Biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, dintr-un cartier liniştit al marii metropole.
Încă din Maramureş mi-a fost gândul la prietenul de ani buni, Theodor Damian, teolog de profunzime şi aleasă expresie literară. Un poet de excepţie şi un hermeneut al sacrului. Ne-au apropiat prieteni comuni, revista Lumină lină, dar şi întâlnirea de acum câţiva ani de la Mănăstirea Bârsana. Rost au avut şi dialogurile tăcerii, uneori poemele. În urmă cu mulţi ani, părintele Damian ne-a vizitat şi redacţia ziarului nostru. Îi preţuiesc vocaţia de întemeietor.
După o experienţă teologică în ţară şi în Elveţia, în 1988 se stabileşte la New York, unde a fondat Institutul Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă, cu Parohia Ortodoxă Română, Cenaclul literar Mihai Eminescu (1993) şi revista bilingvă Lumină lină (Gracious Light), în 1996. Teolog, profesor universitar, eseist de factură creştin ortodoxă, poet, editor, important promotor cultural, părintele Damian este un coagulator de spirit românesc.
Mi-a fost dor, un dor de departe, să mă întâlnesc cu acest om, unic în felul lui. Aşa că a treia zi de Crăciun (27 decembrie 2015), cu Viorica şi Horaţiu am ajuns la Biserica episcopală Saint George, unde tocmai începuse serviciul religios. După atâta privire creştină, cu care am petrecut Naşterea Mântuitorului, în biserici doar cu semnul crucii, aici, în Astoria, mi-am regăsit cadenţa interioară a sufletului. Vocea preotului Damian, enoriaşii şi rugăciunile în limba română, ceremonia ortodoxă au avut aura regăsirii. Acolo, pe banca de lemn a sfântului lăcaş, am preţuit altfel valoarea lacrimii, dar şi asumarea exilului.
Într-o aripă a celui mai orgolios oraş american, un român a învăţat cum se prinde rădăcină în loc străin. Cum poţi aduna în jurul tău români pe care destinul i-a stârnit din ţara natală. După un timp suficient de lung de vorbire în cerc restrâns a limbii române, mi-am dat seama că pustia, acel pergament ceresc, este de multe ori ca o izbăvire. Am trăit o experienţă existenţială de neuitat.
După slujbă, am fost invitaţi în sala socială a bisericii. S-a nimerit să fie cinstită şi ziua de naştere a preotului Damian. Încă un prilej să aflu, în direct, păreri ale românilor din preajma lui, nescrise în cărţi ori pe reţele de socializare. Am petrecut o după-amiază şi o seară de referinţă pentru biografia mea culturală. Am făcut şi un dialog de înfrăţire literară între Nord Literar şi Lumină lină. Dar şi un moment de reculegere pentru confratele Augustin Cozmuţa.
Cei 40 de români cu care am împărţit un timp ales au fost o experienţă unică pentru mine. Am descoperit destine complexe, surprinzătoare, curajoase, pe care nici imaginaţia mea nu le putea atinge. Numai în dialog relaxat cu ei am putut descifra câte ceva din psihologia emigrantului. Cât a fost nevoia plecării, aventură, ori căutarea unei cămăşi pe măsură. Înţelegi nostalgia, dorul ori pur şi simplu povestea unui om în căutarea de alt orizont.
Surprizele nu au lipsit. Am întâlnit doamne din Baia Mare ori din Botiza, universitari, artişti plastici, oameni de afaceri ori jurnalişti. Cu poveşti americane, cu amintiri din România. Ne-am întâlnit şi cu pruncii lor, cărora le-a fost sădită câte o sămânţă de spirit românesc. Dar şi-au asumat condiţia americană. Nu au încotro! Însă se adună în jurul bisericii părintelui Damian. În şirul preoţilor misionari, el face o figură aparte. Un ziditor continuu, un păstrător de identitate. Un slujitor al altarului bisericesc, dar şi al celui academic. Întemeiază lăcaşuri sufleteşti întru slava lui Dumnezeu, în numele valorilor de spiritualitate creştină românească.
Românii americani prezenţi la întâlnirea cu noi au depus mărturie despre câtă istorie au făcut laolaltă. Amintesc doar cuvintele profesorului de matematică Doru Tsaganea (cu două doctorate) de la Metropolitan College din New York, coleg de catedră cu preotul Damian, care spunea că preotul este o inspiraţie pentru el. A evocat prestigiul de care se bucură profesorul Damian la universitate, din partea colegilor de naţii şi religii diferite.
Astfel, în 28 de ani, comunitatea româno-americană a părintelui Damian s-a făcut cunoscută în America. Dar şi în România. Din Maramureş până la Botoşani. Dar despre asta voi mai scrie.
