La 26 de ani – A fost ori n-a fost revoluţie în Maramureş?

Revoluţia din decembrie 1989, care a decapitat totalitarismul ceauşist şi a înmormîntat cultul dizgraţios al cuplului Nicolae şi Elena Ceaşescu, aproape încoronat „dinastia comunistă”, prima din Europa „lagărului socialist”, a declanşat şi în Maramureş, cu deosebire în Baia Mare, Sighetu Marmaţiei, Vişeu de Sus, Bogdan Vodă şi Săpînţa, ca şi în alte puţine aşezări rurale, o euforie generalizată.
Adevăruri, manipulări şi minciuni
În cartea „Moartea Ceauşeştilor. Adevărul despre o lovitură de stat comunistă”, de Catherine Durandin, apărută la editura Humanitas, revoluţiei din Baia Mare i se dedică un capitol întreg (10). Această carte de istorie este apreciată ca „una dintre cele mai bune cărţi despre evenimentele din decembrie 1989”.
„A fost odată un oraş în nordul Transilvaniei, Baia Mare, cu 150.000 de locuitori. Cu sediul Securităţii, sediul local al partidului, uzine, universitatea, vechi oraş minier…
Exista în oraş o Garnizoană şi o unitate de gărzi patriotice.
… După plecarea cuplului Ceauşescu de la sediul CC al PCR cu elicopterul, un grup de bărbaţi din Baia Mare „ocupă sediul Securităţii”, iar securiştii se amestecă printre contestatarii care strigă: „Securişti, veniţi cu noi!” Ciudată dorinţă… La sediul Securităţii, manifestanţii nu au spart nimic, nu s-au produs vandalisme, s-a strigat: „Nu distrugeţi!”
Printre manifestanţii îndreptaţi spre Consiliul Judeţean, era „o persoană mereu prezentă: Vasile T.(ătaru), cineva cu grad înalt în Gărzile patriotice. Oamenii strigă: „Armata e cu noi!” şi scandează: „Noi sîntem poporul!” Minunată armonie, Securitatea, Armata şi Poporul, cu toţii uniţi pentru a cere „LIBERTATE!”
… La tribună un preot, înconjurat de manifestanţi, gîfîind, îşi sparge plămânii … cîntă colinde împreună cu mulţimea: „Fiţi mîndri că sînteţi creştini, nu sînteţi nici vagabonzi, nici terorişti, nici vandali!” Preotul intonează „Tatăl nostru” şi mulţimea îl urmează.
Nici un foc de armă, nici urmă de teamă. Baia Mare se poate mîndri!”
În dimineaţa de 23 decembrie, „noua ordine” se instalează şi în Baia Mare. Manifestanţii privilegiaţi sau bine organizaţi se regrupează, unii instalaţi în biroul prim-secretarului Vasile B.(ărbuleţ) … Circulă deja liste… cu cei promovaţi în funcţii. Unii – admişi, alţii – vehement contestaţi. Astfel s-a desfăşurat în Baia Mare revoluţia, timp de două zile, prin bunăvoinţa Securităţii şi cu sprijinul Armatei.”
Protagoniştii autoaleşi, numiţi ori aleşi de mulţime, erau convinşi că „au acţionat ca nişte revoluţionari, dacă nu chiar eroi”.
Prof. dr. Valeriu Achim nota în „Graiul MM” din 28 decembrie 1994, în articolul „La 5 ani de la revoluţie. Primi paşi spre democraţie în Maramureş”, că este „un merit al Consiliului judeţean provizoriu al Frontului Salvării Naţionale, ales în 24 decembrie şi confirmat în ziua de Crăciun, primul for democratic administrativ, ieşit din revoluţie, care a adoptat măsuri operative şi înţelepte, reuşind să asigure liniştea şi siguranţa populaţiei, aprovizionarea cu apă potabilă, căldură etc.”.
La 15 ani de la evenimentele din decembrie, conf. univ. dr. Victor Iancu afirma, în „Graiul MM” (22 dec. 2004), că: „De fapt, să fim sinceri: în Baia Mare nu s-a petrecut nicio revoluţie”, însă multe evenimente tulburi au avut loc şi la noi: zvonuri alarmiste, diversiuni etc.”. (Otrăvirea apei din Barajul Firiza, atacul iminent al Unităţii de Securitate din Şomcuta pentru înăbuşirea revoluţiei, pregătirea unor securişti în zona Cavnic, unde ar fi fost ascunse arme etc.).
Despre cei aleşi sau numiţi în CJPFSN, prof. Ştefan Marinca, de la Institutul de subingineri Baia Mare, scria un „răvaş de Revelion”, că în componenţa lui se află „mulţi caţavenci care mişună la tribune şi în pagini de ziar, propunîndu-se reciproc în comitete şi comiţii, gata să schimbe fila (biografia), convinşi că doar asta-i salvarea. Ei sînt pericolul acestei revoluţii în Maramureş”.
Al cui o fi ADEVĂRUL?
Sigur, la 26 de ani de la acele evenimente istorice, care au produs o cotitură în destinul democratic şi liber al României, în Maramureş, ca şi în ţară, unii dintre cei vîrstnici îşi amintesc, cu nostalgie, de faptul că „în regimul de dictatură” ceauşistă au fost asigurate locuri de muncă, salarii, gratuităţi în scolarizare, în sănătate, concedii de odihnă plătite, locuinţe etc. Dar nu uită nici de înfometare şi lipsa luminii şi a căldurii din ultimii ani ai dictaturii, de după 1980, de unele revolte spantane din minerit (la Baia Borşa şi Băiuţ) din 1984, despre care vorbeşte şi acad. Augustin Buzura în cartea „Tentaţia risipirii”.
Printre cei revoltaţi imediat după 1989, s-au numărat şi minerii şi geologii – în număr de circa 35.000 – care, prin sindicatele şi liderii lor, au declanşat un şuvoi de acţiuni revendicative, ca: programul de muncă de 6 ore a 5 zile pe săptămînă, pensionarea la 20 de ani de muncă, masă gratuită la intrarea în schimb etc.
Ca să potolească focul rezvrătirii minerilor, în Baia Mare şi la Cavnic s-a deplasat prim-ministrul Petre Roman, care i-a asigurat pe mineri şi pe liderii de sindicat „de întregul sprijin în rezolvarea revendicărilor” (Graiul MM, 17 ian. 1990). Mai mult, sindicaliştii au cerut demiterea ing. Nicolae Dicu, directorul Centralei Minelor, care, mai tîrziu, a fost numit ministrul Minelor.
Economia de piaţă a produs – nu numai în minerit, ci în toate structurile industriale din judeţ – o restructurare cu consecinţe grave, pentru cîţiva ani, pentru cei circa 200.000 de salariaţi din Maramureş. Dar, cu timpul, după zece – cincisprezece ani, mai totul s-a „vindecat”. Mare parte din locuitori – circa 60.000 – găsindu-şi locuri bine plătite în străinătate, iar restul făcîndu-şi un rost, mai bun sau mai puţin bun, după hărnicie şi spirit întrepinzător, în aşezările de baştină ale Maramureşului.
La 26 de ani de la evenimentele din decembrie 1989 – că a fost revoluţie, că a fost lovitură de stat sau militară etc. – lumea îşi dă seama că totuşi e mai bună pentru viaţă starea de libertate, de democraţie, însă vede că „noua clasă politică”, în toţi aceşti ani, n-a fost capabilă să elaboreze un proiect de ţară dezvoltată, dimpotrivă, s-a înfruptat cu neruşinare din averea moştenită, jefuind-o, în interes propriu, îmbogăţindu-se, trăind într-un lux sfidător. Corupţii au devenit „eroii” (negativi), fireşte, ai DNA.
Cît priveşte cererea insistentă privind „adevărul” despre acele evenimente tragice din decembrie – în care au fost ucişi şi schingiuiţi oameni nevinovaţi, acestea nu pot fi decît ADEVĂRURI, revendicate de revoluţionari, de armată, de fosta Securitate, de MULŢIMEA care a săvîrşit revoluţia. A-l cere în instanţă numai dintr-o parte a revoluţionarilor, acest adevăr nu va fi drept.