Democraţia liberală instaurată în 22 decembrie 1989 este deja un eveniment istoric, redeschiderea acestui subiect devine necesară pentru a ne reaminti că există momente pe care n-ai vrea să le pierzi, cum a fost în acea zi cu soare, în care populaţia ieşită în piaţă şi pe străzile din Baia Mare a strigat „Libertate!” N-ai cum să uiţi acel sentiment sublim, posibil prin minunea pe care am trăit-o.
A fost o revoluţie populară, de vreme ce mii de oameni de la întreprinderi au ieşit în marş spre centrul oraşului. Nu i-a obligat nimeni, ar fi putut să plece acasă, cum au făcut cei precauţi. Dar tinerii, mai ales ei, au riscat şi au intrat în coloana de manifestanţi, cu steaguri găurite şi au strigat „Jos Ceauşescu!”
Societatea românească şi-a pus speranţa în tinerii de atunci, dar iată că după 26 de ani de libertate, tragem concluzia că democraţia a fost deturnată de la scopurile sale, adesea chiar de revoluţionarii ajunşi în funcţii de stat. Procesul istoric a avut loc, Ceauşescu a fost înlăturat, au urmat alegeri libere, dar cît de libere pot fi alegerile cu alegători captivi în propriile limite? Au avut loc schimbări fundamentale, mai ales în structurile politice, însă economia era tarată de ineficienţă şi furturi. Revolta tinerilor (stimulată probabil de vecinii de la răsărit!, dovezile vor apărea peste 25 de ani) a dus la o schimbare structurală. Nu se ştie cine a determinat mulţimile din Timişoara şi apoi din Bucureşti să se revolte. Alături de ei, am fost şi noi, într-un exces de euforie care se petrece rar, în secolul al XX-lea au fost trei asemenea bucurii, în 1918, 1945 şi 1989. La 22 decembrie, ora 12,06, Nicolae Ceauşescu a fugit cu un elicopter. Situaţia a devenit dramatică, au apărut zvonuri şi fericirea ne-a fost întunecată de teroriştii care împuşcau oameni. O mie de martiri, cu asta ne-am îmbogăţit, iar pămîntul a fost umplut de sîngele lor. Curajul acestor oameni a fost eroic, ei ne-au redat demnitatea de popor.
Primele pete pe sufletul nostru abia purificat au apărut deodată cu enigmaticii terorişti. Toată lumea ştia că există, dar nici măcar unul n-a fost capturat, iar cei ucişi s-a dovedit că nu erau terorişti, ci militari căzuţi într-o capcană, datorită lipsei de comunicare. Revoluţia ne-a adus şi o ruşine, un păcat: ne-am dorit ca Ceauşescu să fie executat cît mai repede, l-aş fi omorît chiar eu! Deja apăruse ura faţă de un om, considerat vinovat pentru relele aduse de comunismul sovietic. N-a fost posibil să fie judecat de o instanţă ordinară.
Revoluţia ne încălzeşte sufletele şi acum, la 26 de ani. Am fost martorii ei, fără internet, fără telefoane mobile, informaţia s-a transmis din om în om. Revoluţionari cu adevărat au fost cei care s-au sacrificat, şi-au desfăcut pieptul în faţa gloanţelor. Lor să le mulţumim, pe numele lor, Daniel Horea, Dan Miţiţi…
