Slovele se-ncâlcesc, adumbrite de durere şi lacrimi. Nu pot, sărmanele, a exprima golul rămas. Pustiu în ani, 14, numărabil. Căci măsurabil nu-i cu putinţă. Scriu ca un umil privitor al pădurii falnice. Care, din monumentalitatea bradului, aşază în sanctuarul amintirii satisfacţia verdelui Sfânt! Împărtăşind bucuria înaltă a cunoaşterii vieţii şi muncii unui intelectual băimărean exemplar.
Scriu din nou, la blestematul timp trecut al verbului, despre DOREL CHERECHEŞ. Mă tot întreb – răsfoind cărţile pe care mi le-a dăruit cu autograf – ce şi cum ar fi el astăzi. Biblioteca mea s-a îmbogăţit cu cărţile sale, iar cugetul şi sufletul meu cu sfaturile sale. Simţea roş-galben-albastru, respira, trăia româneşte! Ştia şi dorea ca pe noul palier al ecuaţiei putere-cunoaştere să se reconfigureze un cadru în care fiecare român să poată nu numai să fie, ci şi să devină! Avea un splendid excurs verbal despre strategia de autodepăşire prin care să înălţăm „sentimentul românesc al fiinţei” la un „sentiment românesc al respectului de sine”. Cred că ar fi pus bazele unei structuri a noii solidarităţi, care să se bazeze pe respectul de sine şi să creeze sentimentul cel nou al demnităţii naţionale, fără de care nu putem să fim parteneri credibili în lumea de azi şi-n vremurile care vor veni.
Este imperios a sublinia că, profesional, a fost, succesiv sau simultan, o personalitate multivalentă. Activităţile lui – atât cele ştiinţifice, manageriale, de cercetare, cât şi acelea cu caracter cultural, social şi umanitar şi caritabil – sunt, vor rămâne în memoria colectivă exemplare, de toată lauda. Prin spiritul său novator a contribuit substanţial la elevarea potenţialului ştiinţifico-profesional al colectivelor şi instituţiilor din silvicultură pe care le-a condus în plan local, judeţean, regional şi naţional. În toate aceste ipostaze – şi altele, multe, aici neinvocate, doar din pricina lipsei de spaţiu – a dovedit cultul muncii, responsabilitate, inovaţie, capacitate de cooperare, generozitate şi corectitudine. În prestigioasa instituţie universitară, la a cărei reorganizare a participat – numesc aici Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” Arad, structura de la Baia Mare – a ridicat calitativ procesul instructiv-educativ, preocupat fiind, pe de o parte, de reformarea relaţiilor dintre dascălii universitari şi, pe de altă parte, dintre aceştia şi învăţăceii lor, studenţi, masteranzi, doctoranzi. În activitatea didactică s-a remarcat prin nivelul său de pregătire ştiinţifică şi didactică, prin elevaţia cursurilor, rafinamentul comunicării, grija atentă pentru o pregătire profesională temeinică. A fost necontenit preocupat de promovarea noilor achiziţii din domeniul silviculturii şi al rafinamentului didactic.
A rămas (vai!) doar numele lui dat amfiteatrului, ca o necesară pioasă aducere aminte, ca unul din simbolurile capacităţii sale de creaţie şi dăruire până la sacrificiu. Am salutat, după (tele)revoluţia decembristă, Decizia Senatului Universităţii Bucureşti de a redeschide, după decenii de îngheţ totalitar, glorioasa galerie a doctoratelor Honoris Causa, care încununează mari personalităţi ştiinţifice şi culturale ale României. Cred cu tărie că e momentul ca Dorel Cherecheş să primească, din păcate doar post-mortem, acest titlu. Şi mai cred că o şcoală, o stradă, poate chiar un cartier ar putea purta numele lui.
„Ab imo pectore” – adică, „din adâncul inimii”. Tu ştii. Căci ai o inimă uriaşă. Să ne găzduieşti, să ne îngădui şi să ne încapi pe toţi! Îţi mulţumesc pentru că ne-ai ajutat să ne simţim mai puţin singuri şi mai bogaţi în înţelegerea acestei lumi.
„Ce să-ţi doreşti mai mult decât să ai pe cineva cu care să poţi vorbi ca şi cu tine însuţi?” – citim la Cicero. „Este îngrozitor să nu ai un prieten căruia să-i spui cât eşti de fericit sau de trist” – scrie undeva Panait Istrati. Măsor tristeţea în ani. 14 – de când ai plecat! Dragul meu prieten, DOREL CHERECHEŞ, sunt trist. Foarte trist!
Octavian Butuza
