Sociologul Vasile Dâncu constata că, după somn, privitul la televizor este a doua activitate a românilor. Te cam pune pe gînduri cînd auzi aşa ceva. Cînd mai lucrează semenii noştri? Nu cred că se referă la timpul activ, ci la cel liber. Omul nostru are dreptate, deoarece nu există casă fără micul ecran. Am văzut cocioabe pe care era fixată antena. Ecranele din ce în ce mai sofisticate sînt plasate în pieţe, în autobuze, magazine, săli de aşteptare. Ba şi în birouri sînt televizoare. Sociologul, preocupat de viaţa omului, întreabă cetăţenii dacă ar putea trăi fără aragaz, frigider sau calculator. Da, a răspuns procentul cel mare. Dar nu-şi închipuie viaţa fără televizor. Ideea că televiziunea este o deschidere spre lume este parţial adevărată. Este mai ales o scormonire a sinelui, o înverşunare cu lumea adusă în casă, un dialog cu fantomele. O ceartă cu cei care nu te iau în seamă. Mai ţineţi minte, mai la începuturi, că unii îşi aruncau televizorul pe geam că nu se împăcau cu vreo idee? Participarea omului care privea era fără limită. De multe ori nu sîntem doar simpli spectatori. Ci devenim actori, fotbalişti, războinici, politicieni, navigatori. Micul ecran nu mai este o magie. Este o boală pe care nu dorim să o tratăm. Nu prea are doctori. Că şi doctorii privesc la televizor. Este o boală conlocuitoare. Televiziunea nu este generoasă. Este chiar hapsînă. Te goleşte de sine. Dar îţi place. Deşi evenimentele cu care îţi petreci singurătatea nu prea rămîn în memorie. Fluxul se face cu mare viteză. Nu ne prea lasă timp să reflectăm. Televiziunea ne stăpîneşte. Ne-a colonizat spaţiul nostru domestic. Este o asuprire de care nu dorim să scăpăm.
Nu facem nici o revoltă, nici o răscoală, nici o grevă dacă vreţi, împotriva acestei dulci asupriri. Se vede limpede că lumea este condusă de la televizor. Au apărut concepte noi: videocraţia, telejustiţia. Părerea mea este că epoca ecranului a accentuat dramatic cretinizarea politicii. Televizorul certifică ideea: cine are informaţia, are puterea! Televiziunea oferă oameni reali, în ipostaze diferite. Atenţia mea este comedia de orice fel. Apoi minciuna care înflăcărează minţi şi se substituie adevărului. Venirea pe lume se arată în direct. Deocamdată moartea are discreţia ei. Televizorul poate să ascundă (ocolească) marile probleme ale ţării. Oferindu-ne în schimb divertisment. Unii aud tăcerea asurzitoare. S-a născut un nou fel de a fi. Adică dacă nu eşti la televizor nu eşti nimic. (Aici mă contrazic, dar ideea să meargă.) La televiziune apar marii manipulatori. Păpuşarii care una gîndesc şi alta vorbesc. Televiziunea cultivă frica şi violenţa. Nu-i bine. Noi am avut o revoluţie în direct. Ce s-a ales? O ceaţă de un sfert de secol. S-au făcut şi se fac ierarhii. Unii urcă, alţii coboară. Cu micul ecran se dă şi se ia puterea. Apoi vine valul. Televiziunea este un diavol colorat pe care-l ocroteşti în casă. Ni se livrează oroare şi groază. Plăcerea urîtului. Cred că l-au citit pe Cioran, care spunea că în Paradis este plictiseală. Astăzi nu se mai cere să se aducă pe lume un copil. Ci un telespectator. Mă apleacă somnul. Cînd mă voi trezi, voi deschide televizorul. Asta-i viaţa!
