Andrei Pleşu, trecând recent prin Sibiu, şi-a adus aminte de gara care la începutul anilor ’80 a fost un spaţiu providenţial. Era locul de unde urca spre Păltiniş, staţiunea montană unde domnul Noica le făcea multora program de ajustare culturală. A ţinut să revadă gara. O idee suficient de neinspirată, constată filosoful. Un loc neîngrijit, sordid, cu împrejurimi obosite. Apoi descrie atmosfera. Călători cu bagajul în cârcă. Şine pline de bălării. Ambianţa de suprarealism este sporită de vocea crainicei care comunica şi pe englezeşte sosirea unui tren. Andrei Pleşu ne aminteşte că Sibiul a fost capitală europeană. Cum poate o capitală europeană să-şi invite vizitatorii pe o poartă de intrare atât de jalnică?, se întreabă călătorul. În urmă cu puţină vreme am făcut un drum la Bucureşti cu trenul. Inevitabil am plecat din Baia Mare. Pentru mine gara a fost şi a rămas locul plecărilor, al despărţirilor, al întâlnirilor. Cât ar părea de ciudat acum, lângă casa părintească din Deseşti am avut o haltă. O gară mai mică. Una comunală. Dar era gară. Pe calea ferată trecea un tren forestier (cu un vagon pentru călători), tras de o locomotivă cu aburi. Care era alimentată cu apă din valea satului. Acum mi se pare că a evadat din muzeu. Pentru mine era „stema lumii moderne”, cum o denumise Walt Whitman, în îndepărtatul an 1876, printre locomotivele electrice. Atunci nu ştiam că sir George Stephenson o pusese pe şine. Că ea va străbate oceane şi pământuri întinse pentru a ajunge la mine în sat. Citindu-l pe istoricul englez Arnold Toynbee, aflăm că trenului îi este asigurat viitorul, fiind superior automobilului, cât şi avionului. Astăzi, acea profeţie este împărţită în două. Timpul oferă surprize. Cu răgazul contemplării. Locomotiva cu aburi, căzută de pe masa contemplării, căzută de pe masa Timpului, cu picherii care verificau saboţii vagoanelor. Un spectacol apus. Ca un făcut, prima locuinţă băimăreană am avut-o lângă gară. Auzeam când vin şi când pleacă trenurile. Care din când în când deveneau trenuri lirice. „Când trenuri şuieră prin gări/ De teamă fluturii nu zboară…/” Cu asemenea întâmplări, care mi-au marcat serios o parte din viaţă, cred că mă situez în faţa domnului Pleşu în materie de gări. E adevărat că nu l-am avut pe Noica să ne lustruiască cultural. Dar ne putem mândri cu Nichita ori Sorescu, cu Ulici ori Blandiana. Şi mulţi alţii cărora le-am decontat bilete de tren Bucureşti – Maramureş, vagon cu odihnă lejeră. Am făcut acest ocol pentru a ajunge de unde am plecat. În actuala gară din Baia Mare. În faţa ei cuvintele de apreciere m-au părăsit. O stare de nemulţumire te copleşeşte. Sala de aşteptare parcă nu aşteaptă pe nimeni. Doar porumbeii, despre care nu mai ştim dacă mai sunt simbolul păcii. Te uiţi printr-un geam cu vopsea zgâriată unde vezi un arsenal de fiare vechi. Mă opresc deoarece intru în zona zădărniciei. Într-o împrejurare, şeful staţiei călători din Baia Mare, domnul Eugen Fărcăşan, era mai abătut decât mine. Şi domnia sa este chiriaş în acel spaţiu. Deci cei care ar trebui să răspundă de starea gării stau în culise. Tăcere. Ridicare din umeri. Mă consolez şi eu mai liric: din gările rămase, alţi fluturi către moarte scurmă. Atât.
