Soldatul Poeziei

În urmă cu patru decenii şi jumătate, câteva regimente din România i-au pus pe sergenţii cu diagonală să lustruiască bocanci, să coasă nasturi la tunici, să verifice ca fiecare manta să aibă gaica în regulă. Trebuiau să primească recruţi din Maramureş. Şi nu orice recruţi! În timp ce armata română de atunci era în fireasca agitaţie a schimbării ciclurilor de instrucţie, câţiva tineri cu ordin de chemare, în casa gospodarului Mihai Vancea din Năneşti, s-au întâlnit pentru cheful de dinainte de a îmbrăca haina militară. Era în ajun de 19 octombrie. În casa aceea am jurat, cred, prima dată matur, pentru prietenie definitivă. Noi îl cinsteam pe recrutul Echim, dar şi noi ne luam în seamă. Adică eu, fraţii Bârlea (Gheorghe Mihai şi Vasile) şi viitorul soldat Echim în haine civile. Era cel mai frumos dintre noi deoarece se îndrăgostise de o apă cu nume de fată. Să pleci îndrăgostit în armată era suprema virtute a vârstei. Şi vremea a trecut, iar Echim a rămas soldatul care avea viaţă personală. Dragostea lui cu nume de fată a rămas Poezia. Glazurată cu lumina care nu se stinge: Prietenia. Au năvălit peste noi mai multe revoluţii şi răscoale. Noi infanterişti, artilerişti, grăniceri. Am rămas aceiaşi prieteni care nu ne-am supărat niciodată unul pe altul. Poate părea ciudat, dar este adevărat. O jumătate de veac de preţuire (am pus şi anii de liceu sighetean). Dar un lucru este de pus în lumină: Echim Vancea a devenit cel mai poet dintre noi. Fiecare volum semnat de unul dintre noi a fost o sărbătoare interioară. Prietenii lui Echim s-au mai risipit pe alte cărări ale vieţii. Singurul dintre noi care a rămas soldatul Poeziei este poetul care ne-a adăpostit în casa părintească din Năneşti înainte de a ne pune autoritatea vremii în trenuri spre regimente unde nu ne aşteptau bocancii lustruiţi. Ci cu totul altceva. Ceva din viaţa tulburată a Poeziei. Aşa că astăzi, 19 octom­brie, celui mai poet dintre noi, Echim Vancea, La mulţi ani!