După ce primesc salariul (de 1.500 de lei) sau pensia (de 900 de lei), şaptezeci la sută dintre români dau bani cerşetorilor, 1 leu orbului de la piaţă, 1 leu bătrînei de la biserică… Îşi aduc aminte că cel ce are milă de săraci îl împrumută pe Dumnezeu şi devin darnici cu milogul din faţa lor. Nu acelaşi lucru se întîmplă cu privilegiaţii de stat, ei îşi iau singuri leii din bugetul public, fără să ţină seama de contribuabili. Ar trebui să se întoarcă la principiul contributivităţii şi al muncii!
Emil Boc, pe vremea cînd era prim-ministru, a încercat să introducă acest principiu corect pentru o societate dreaptă: salariu după muncă şi pensie după contribuţie. Însă n-a reuşit, s-au opus cei pentru care pomana de stat este un mijloc de existenţă. Pe lîngă persoanele marginalizate, excluse din grupurile sociale şi profesionale, fără adăpost, cu dificultăţi materiale şi financiare, care primesc ajutoare sociale de la stat, iată că apare o tot mai largă categorie de persoane favorizate, care trăiesc fără de muncă. „Cultura” lor de profitori nu le permite să muncească pentru un salariu, ci au pretenţia să primească de la stat mijloacele de existenţă de care au nevoie, să trăiască într-o parazitară simbioză cu corpul statului, inert la bugetofagi.
Pomenile date din bugetele publice nu le controlăm direct, ci prin reprezentanţi. Se produce deci o îndepărtare a celor aleşi de alegători. Se creează o ierarhie, privilegiaţii nu se mai consideră executanţii unor promisiuni pe care le-au făcut, să apere interesele alegătorilor, ci îşi iau funcţia la purtare şi decid contra intereselor poporului politic. Interesul personal primează în faţa celui obştesc. Fondurile comune sînt cheltuite cu prioritate pentru cei sus-puşi.
Boc a avut totuşi un merit, pentru moment a impus principiul contributivităţii şi al muncii. Contribui la fondul de pensii, primeşti pensie. Munceşti opt ore pe zi şi îţi faci atribuţiile de serviciu, primeşti salariu. A apărut coaliţia pomanagiilor, politicienii s-au fixat pe ideea să-şi mărească veniturile. Nu muncesc mai multe ore pe zi, n-au productivitate legislativă mai mare, ci din condei împart bugetul ţării în stînga şi în dreapta, cu … lopata.
Această dărnicie nesăbuită seamănă cu cea a oamenilor de rînd care pun 1 leu în palma cerşetorului, fără să-i ceară nimic în schimb. Aşa procedează şi parlamentarii, dublează salariile înalţilor demnitari, îşi acordă pensii speciale lor şi primarilor, pentru salariaţii din unele domenii bugetare plusează la salariu cu 25%, dar tot fără să ceară nimic. Se ajunge la formarea unor categorii de oameni care doar cer şi primesc, direct şi indirect, cu toate că sînt slab productivi, se prefac că muncesc mult şi mint că au nivel de trai scăzut.
Profitorii nu sînt de acord cu Legea sistemului unitar de pensii, în baza căreia ar beneficia de aceleaşi criterii de pensionare şi pensii ca toţi contribuabilii, pe motiv că se încalcă statutul lor special. Retorica sindicală şi politică se conjugă, conspiră împotriva bugetului de stat, care este golit cu acordul tuturor, cu excepţia contribuabililor. Toţi ceilalţi sînt speciali, toţi au mare importanţă în societate, se stresează pentru binele public, se uzează fizic şi psihic foarte mult – însă toate acestea sînt vorbe. Drept este ca toate privilegiile să fie eliminate, pentru a nu ajunge la ghilotina istoriei.
