• interviu cu Nicolae Dicu, fost ministru al Minelor în trei guverne
Continuăm dialogul cu ing. Nicolae Dicu, fost director al EM Cavnic, fost director general al REMIN şi secretar de Stat, respectiv ministru al Minelor în trei guverne (unul în vechiul regim şi două postdecembriste – Roman şi Stolojan). În acest episod, ing. Nicolae Dicu vorbeşte despre cauzele care au dus la închiderea mineritului în Maramureş.
• „Cînd am venit, prin repartiţie, în Maramureş, am fost trimis la Cavnic, pentru o lună, mi s-a spus, dar unde am rămas 25 de ani şi unde mi-am întemeiat şi o familie. Iubesc enorm Maramureşul. Am iubit enorm şi mineritul, dar mie mi-era clar, din 1990, că şansele ca această îndeletnicire milenară să supravieţuiască sînt foarte mici. Era previzibil că ceea ce a însemnat motorul judeţului nu poate dura şi nu atît din cauze economice, cît din cauza unor decizii politice prost luate. Cînd am plecat, în februarie 1989, în Guvern, România tocmai plătise o sumă importantă, în aur, în contul datoriilor externe. Ceauşescu iniţiase un program pentru refacerea rezervei de aur şi avea nevoie de specialişti în domeniu”. • D-le ministru, care au fost primele semne că mineritul nu mai are viaţă lungă? • „În 3 ianuarie 1990, prim-ministrul Petre Roman a primit o delegaţie de sindicalişti. A făcut-o oarecum pe furiş, căci eu, care eram responsabil cu mineritul, n-am fost invitat la discuţii. Dl. Roman a făcut greşeala de a ceda pe toată linia: s-a trecut de la şase zile a opt ore pe săptămînă la cinci zile a şase ore. Petre Roman a cerut ca producţia să se menţină la acelaşi nivel, lucru imposibil în aceste condiţii. Mai mult, salariile au crescut cu 37%. Producţia de minereu a scăzut dintr-o dată cu zeci de procente. Din păcate, şi conţinuturile zăcămintelor din Maramureş erau relativ slabe. Situaţia s-a agravat după ’97, cînd Guvernul Ciorbea a aprobat exportul de concentrate. Dacă, pînă în 1989, se putea funcţiona fără subvenţie de la stat, din 1990 acest lucru nu a mai fost posibil. Şi, repet, din cauza unor decizii politice, propagandistice. Aş putea spune că a existat şi o doză de jigodism în atitudinea guvernanţilor. Au urmat mineriadele. Din fericire pentru mine, la prima acţiune de acest gen eram plecat într-o delegaţie în interes de serviciu în Suedia. În primul deceniu din acest secol lucrurile au luat o turnură şi mai negativă, mai ales că forurile finaciare mondiale au impus României să nu mai subvenţioneze industria minieră. Şi-n 2007 s-a pus cireaşa pe tort: mineritul maramureşean, atestat cu 700 de ani în urmă, dar existent de milenii, s-a închis”. (Va urma)
