Într-una din călătoriile mele prin ţară, într-o după-masă a unei zile toride de vară, am bătut la poarta Muzeului Bran, nu ca să aflu povestea sângeroasă a înghiţitorului de săbii, domnitorul-vampir cu mitul aruncat în Transilvania, sub numele de Vlad Ţepeş. De data aceasta căutam altceva. Căutam, fără să vreau, cea mai frumoasă şi tragică poveste, povestea reginei Maria. Odată ajuns într-una din sălile muzeului, am fost „simţit” de către ghidul acestuia, o călugăriţă care ştia pe de rost tot jurnalul şi toate scrisorile reginei. Cred că mi s-au umezit ochii în clipa în care femeia a vorbit despre regină. Atunci am realizat că era chiar ziua în care murise mama mea, şi ea la vârsta de 62 de ani, ca şi regina Maria.
Mama şi Maria, două regine
Singura mea regină în toată copilăria şi în toată viaţa mea a fost mama. După dispariţia ei am trăit multă vreme blestemul de a nu putea scrie cel puţin o pagină despre frumuseţea ei fizică şi spirituală. După dispariţie, s-a închis în rama unei icoane pe care o port mereu cu mine în lume. Însă în ziua aceea, la Muzeul din Bran, ghida o sărbătorea pe regina Maria. Eu sărbătoream ziua mamei mele. După incursiunea făcută prin celelalte camere ale muzeului, călugăriţa de acolo mi-a întins o lumânare. Apoi, spre surprinderea celorlalţi turişti, am trecut peste o punte râul din apropiere şi am ajuns la vreo 500 de metri, la un fel de mausoleu în coasta dealului din apropiere. Ghida mi-a povestit că în locul acela, în timpul războiului, a fost ţinută cutia cu inima reginei adusă de la Balcic. Mi-au trecut atunci prin faţa ochilor câteva imagini cinematografice în care regina, mamă a tuturor răniţilor, trecea printre soldaţi şi cei care aveau rănile sângerânde primeau drept pansament un petic din rochia reginei şi îndemnul de vindecare. În memoria reginei, ghida a aprins o lumânare. Apoi iar câteva imagini cinematografice mi-au arătat-o pe mama ducându-mă într-un legănuţ de lemn, salvându-mă din faţa unui şarpe şi făcându-mi cu mâna în clipa în care plecam militar, la fereastra unui tren. În memoria reginei mele am aprins atunci o lumânare.
Concursul „Basmele reginei Maria”
Mi-am permis să fac această scurtă prezentare a unei poveşti care dăinuie şi astăzi şi care se numeşte „Basmele reginei Maria”. În urmă cu vreo 10 ani a venit la redacţia revistei „Şcoala maramureşeană” învăţătoarea Chira Ana de la Şcoala din Lucăceşti, să-mi aducă povestea premiată a elevei Iulia Leş la un concurs de creaţie originală desfăşurat sub înaltul patronaj al Casei Regale a României. Cu timpul am descoperit că învăţătoarea Chira Ana este un fel de regină în rândul copiilor. Născută în satul Fântânele din Ţara Lăpuşului, a plecat să sape fântâni în sufletele copiilor. A terminat Liceul Pedagogic la Sighet, iar studiile superioare şi le-a desăvârşit la Oradea. O femeie mică, cu ochii strălucitori, cu vocea blândă, mi-a spus la prima întâlnire că nu poate să uite gustul prăjiturii cu fructe şi gustul limonadei cu care a fost servită şi ea, şi eleva premiată, şi apoi servită de fiecare dată când a mai participat la acest concurs. A impresionat-o atmosfera solemnă şi totuşi caldă de acolo, dar mai mult rigorile protocolului pe care le impune o asemenea instituţie. Îţi dau o stare de mândrie şi de importanţă, mi-a spus atunci învăţătoarea. Te simţi, pentru câteva clipe, regină. De atunci, învăţătoarea, însoţită de elevi, a participat la mai multe concursuri naţionale, unde au fost răsplătiţi cu premii importante. În 2009 beneficiază cu toată clasa de o excursie gratuită la Mănăstirea Putna din Moldova.
Pledoarie pentru lectură
Însă s-a apropiat de basm din dorinţa de a încuraja elevii să citească. A crezut ea atunci, şi crede şi astăzi, că citind basme, cel puţin copiii de la ţară vor renunţa la o parte din timpul dedicat Internetului. Le-a povestit copiilor despre personajele basmelor, i-a îndepărtat de informaţiile sinistre ale Internetului. Pentru că cititorii basmului nu au vârstă, basmul este ca un remediu, ca o luptă în care binele învinge răul.
Nu i-a fost uşor. Pentru că de şase ori s-a întors învingătoare de la concursul naţional de creaţie „Basmele reginei Maria”. Drumul a fost lung, dar accesibil, pentru că sufletul copiilor se deschide ca florile şi este încălzit de dăruirea dascălului. A adaptat basmele vârstei copiilor, le-au povestit împreună, le-au ilustrat cu desene şi au încercat să le găsească acestora un alt final. Copiii aduc la şcoală basme auzite de la bunici, de la bătrâni şi le povestesc colegilor. Apoi, ei, sub îndrumarea învăţătoarei Ana Chira, devin un fel de mici scriitori. Nu-i place să se laude şi să creadă că este singura învăţătoare din Maramureş care a câştigat locurile fruntaşe la acest concurs cu elevii Alex Bârle, Dorca Simina, Crişan Emanuela, Ardusătan Eliza, Pungaru Bogdan şi cea din anul acesta, Bianca Maria Cristian.
Prinţesa cu nume de floare
De fiecare dată când a participat la concurs cu elevii, învăţătoarea le-a cerut părinţilor acestora să-i îmbrace în costume populare. Din păcate, zice învăţătoarea, în zona unde locuiesc costumele tradiţionale se poartă doar de sărbători, tot mai rar, şi de aceea s-au gândit că ar fi un semn de respect faţă de tradiţiile acestui neam să prezinte de fiecare dată câte un costum reprezentativ pentru zonele etnografice din Maramureş, ducând astfel cu ei un strop din frumuseţea acestor locuri, o pată de culoare. Şi într-adevăr a cules roadele. A stârnit curiozitatea elevilor, le-a arătat colecţia de costume populare ale reginei Maria expuse în Palatul Elisabeta, iar copiii au fost încântaţi.
Întotdeauna, subiectul basmelor prezentate a fost din lumea florilor. „Povestea lalelei pestriţe”, „Primăvara şi ghiocelul”, „Lucăcel şi lăcrimioara”. Chira Ana a motivat că frumuseţea florilor se aseamănă cu sufletul copiilor.
Anul acesta i-a venit ideea în ziua de Florii, când peste tot se vorbea despre persoane cu nume de flori şi în jurul casei i se deschidea un câmp de margarete. Aşa a început povestea. Apoi le-a adus o carte de istorie despre Casa Regală şi i-a îndrumat pe mai mulţi copii să scrie. Compunerea de anul acesta, „Prinţesa cu nume de floare”, a fost surprinzătoare pentru juriu şi aceştia au decis ca volumul din acest an să înceapă cu această poveste. „Dintre prinţese, una are nume de floare şi suflet de înger, o milostenie şi o bunătate aparte. Margareta este numele ei şi, asemenea străbunicii sale, prin tot ceea ce face, este ca un balsam pentru bolnavi, pentru copiii aflaţi în suferinţă, pentru bătrânii singuri. Această poveste am auzit-o de la străbunica mea, care era copil atunci când a fost izgonit regele şi a plâns când din cartea de citire i-a fost ruptă pagina care-i prezenta pe rege şi pe mama sa”. Principesa Margareta a ieşit în faţa palatului să se fotografieze. Din mulţimea adunată acolo, le-a chemat pe învăţătoarea Chira Anca şi pe eleva Cristian Bianca, să se fotografieze cu ea. Le-a oferit încă o dată o prăjitură regală, făcută cu fructe de pădure şi un pahar de limonadă.
P.S.: Povestea despre regine s-a terminat, însă povestea noastră are un tâlc. Câte din femeile de astăzi care îmbrăţişează funcţii politice vor ajunge într-o zi să fie supranumite regine?
