• declară fostul ministru al Minelor, Nicolae Dicu
Nicolae Dicu este unul dintre numele respectate în Maramureş. Şi respectate şi înainte de 1989, dar mai ales după schimbarea orînduirii de stat în România. Prezent la aniversarea lui Gheorghe Zoicaş, inginer miner şi deputat între 2008 – 2012, Nicolae Dicu ne-a acordat un interviu, în care au vorbit şi Gheorghe Zoicaş şi reputatul cîntăreţ Nicolae Sabău, pentru GRAIUL MM şi pentru Maramureş TV.
• Reporter: D-le ministru Dicu, mai există şanse ca mineritul în Maramureş să renască?
• “De la început vă spun că şansele sînt egale cu zero. În acest secol, Maramureşul nu va mai avea minerit. Activităţi miniere vor mai fi, dar doar la suprafaţă. Cauzele sînt multiple. În primul rînd, filoanele vechi, minele vechi nu mai pot fi redeschise pentru că s-a distrus infrastructura din subteran, multe puţuri au fost astupate cu moloz, fierul vechi, de fapt utilaje întregi, a ajuns în ţări străine… “.
• Gheorghe Zoicaş: “Am spus de mai mult timp că statul român greşeşte fiindcă nu-şi face o strategie în privinţa mineritului. Dacă nu ne gîndim noi la siguranţa naţională, nu ne ocupăm de ceea ce avem ca resurse, lucrurile vor merge din ce în ce mai rău”.
• Nicolae Sabău: “În deceniile trecute, pe cînd mineritul era în floare, am fost şi eu angajat la EM Cavnic, cînd era dl. Dicu director. Doi ani şi jumătate m-am ocupat de aprovizionare cu materii prime şi materiale. Ţin minte că am adus un autotren cu cauciucuri de la “Danubiana” şi dl. Dicu, un om foarte deschis, a ajutat şi alte exploatări. Eu mă trag din familie de mineri şi mă doare sufletul cînd văd că nu se mai poate face nimic pentru acest sector. Cicîrlăul meu drag a trăit din minerit şi din pădure. Acum, mulţi au plecat peste hotare”.
• Nicolae Dicu: “Sînt onorat că mă număr printre invitaţii d-lui Ghiţă Zoicaş, unul dintre puţini specialişti din minerit. Mă bucur şi să-l revăd pe Nicu Sabău, pe care într-adevăr l-am angajat la Cavnic şi mina a avut de cîştigat de pe urma popularităţii lui, căci obţinea cam tot ce-i ceream de oriunde. În plus, Nicu Sabău interpretează într-un mod unic imnul minerilor, “Din lumea noastră fără cer…”. Îi mulţumesc pentru că a pus atîta suflet în acest minunat cîntec. Va dăinui veacuri de-acum încolo, dar nu vom mai avea minerit în Maramureş”.
• Rep: D-le Dicu, revenind la minerit, de ce nu este posibil să-l redeschidem acum?
• “În primul rînd, o firmă privată nu poate susţine activitatea de minerit, care presupune şi prospectare şi explorare. Rezervele noastre subterane sînt relativ sărace şi neinteresante pentru investitori cu potenţial financiar. Regula, în capitalism, este să investesc 999 lei şi să cîştig cel puţin 1.000. Din păcate, la noi nu se mai poate. Pe de altă parte, statul român nu mai poate, nici el, sprijini asemenea activităţi. În ţară există trei filoane exploatabile la zi (de suprafaţă), în Alba unul şi două în Maramureş. Cu siguranţă, acestea pot fi exploatate cu costuri care să aducă şi profit. Dar filoanele din subteran pot fi (re)valorificate doar după 10 – 15 ani de investiţii serioase. Şi e vorba în special de muncă fizică. Spun că va trece un secol pînă cînd mineritul va redeveni interesant. La momentul de faţă avem puţini oameni care ştiu cu ce se mănîncă exploatarea minieră, cum se face prepararea, iar metalurgie nu mai avem aproape de loc. Toate acestea se leagă între ele.
• Gheorghe Zoicaş: “Este adevărat că, în ultimul deceniu, interesul pentru minerit, geologie a scăzut. La unison cu dl. ministru afirm că se poate face minerit, în Maramureş şi în România, doar la suprafaţă, subteranul fiind compromis, poate, pentru totdeauna. Avem exemple pozitive, totuşi, în comuna Cerneşti, la Măgureni, unde urmează a fi deschisă o exploatare supraterană unde se va obţine un mineral necesar în industria aeronautică. Mai afirm un lucru: zăcăminte mai avem, în special de materiale radioactive, dar statul nu le exploatează, din reavoinţă, aşa că vom importa uraniu, spre exemplu, pe bani grei”.
• Rep: Ce şansă avem prin amenajarea unor muzee miniere?
• Nicolae Dicu: “Am avut, cu 10 ani în urmă, întîlniri pe această temă cu Marinel Kovacs, geolog de meserie, fost preşedinte CJ Maramureş, şi cu Gyongyke Bondi, doamna prefect. La fel, cu Victor Gorduza, cel care a dezvoltat muzeul de mineralogie. Ne-am gîndit, după îndelungi chibzuieli, că am putea valorifica, în cel puţin două puncte, ceea ce a mai rămas din Maramureş. Cavnicul şi Herja sînt două exploatări miniere care pot fi transformate în muzee vii, datorită platformelor şi puţurilor de acolo. Cu bani puţini (chiar cu fonduri europene) se pot face, la Cavnic şi Herja, lucruri minunate. Nepoţii noştri, peste ani, ar putea vedea cum lucrau strămoşii lor. Mineritul este o meserie nobilă. Mai trebuie să subliniez ceva: la o exploatare din Maramureş aveam o maşină de extracţie, pe aburi, ce funcţiona de pe la 1880. După 2006, cînd mineritului i s-a pus capac, am avut neplăcuta surpriză să o văd la un muzeu de sorginte minieră din Austria. Fusese vîndută la preţ de fier vechi! Din nefericire, chiar dacă avem resurse aproape nelimitate şi un potenţial uman deosebit, noi, românii, sîntem oarecum tentaţi să ne batem joc de zestrea cu care ne-a blagloslovit Dumnezeu”.
• Gheorghe Zoicaş: “Am avut, în această vară, numeroase discuţii cu dl. ministru Dicu. Susţin şi voi susţine pe orice cale, inclusiv politică, valorificarea în interes turistic a fostelor exploatări miniere. Acest lucru va aduce faimă Maramureşului”. (va urma)
