(urmare din numărul de sâmbătă, 22 august)
Lipsa din oraş. Întoarcerealui Brâncuşi
Mihai Olos ştia că sunt paznic la Biblioteca judeţeană. Şi era, într-un fel, fericit. Îmi spunea adesea că tatăl meu este paznicul munţilor şi că eu am ajuns în oraş paznicul cărţilor. Într-o perioadă a plecat din oraş fără să ştie nimeni. Era imediat după Revoluţie. A plecat în Germania. Acolo a stat câteva luni. Dar într-o dimineaţă, cu o monedă a bătut în uşa de sticlă a bibliotecii. Era ora 5. M-a salutat şi m-a îmbiat să descarc câteva pachete din portbagajul maşinii sale. Maşina lui era plină de conserve aduse din Germania. Ştia că nopţile în holul bibliotecii ne adunam câţiva colegi de generaţie şi făceam câte un cenaclu literar. Însă către miezul nopţii ni se făcea foame şi sete. Vin mai aveam. Iar când ne era foame, ne înfruptam din conservele aduse de Mihai Olos. În unele pachete am găsit bucăţi concentrate de supă de pui. Dimineaţa le dizolvam în câte un pahar cu apă şi conţinutul lor înlocuia cafeaua pe care nu o aveam. N-am înţeles niciodată de ce Mihai Olos a ajuns prima dată cu maşina plină de conserve în faţa bibliotecii şi apoi s-a dus acasă. Peste ani am încercat să găsesc unele explicaţii la gesturile lui. Copiii lui aveau ce să mănânce, aveau o stare materială mai bună. Doamna Olos era universitar. Însă noi, artiştii vagabonzi, aveam nevoie la începuturi de ajutorul lui Mihai Olos.
Motto:
Păsările m-or cânta
Rândunelele m-or duce
Şi cucul mi-a pune cruce.
Trebuie să vă destăinui o întâmplare care m-a apropiat cu adevărat de artistul Mihai Olos. Era imediat după Revoluţie. Olos, însoţit de mai mulţi prieteni, cânta în stilul lui la o masă pe terasa restaurantului Carpaţi. La un moment dat, a strigat versuri: „Ceauşescu o fost nebun,/ Iliescu nu vă spun!”. În următoarea clipă, un individ dubios s-a ridicat de la o altă masă, s-a urcat chiar pe o masă din apropierea lui Olos, şi-a dezbrăcat cămaşa şi şi-a arătat câteva urme de gloanţe de pe trup, strigându-i artistului cu mânie că este un securist şi că au murit tineri pentru libertatea lui de cuvânt. Pentru o clipă, Mihai Olos s-a înnegrit la faţă. Pe moment m-am gândit că va avea loc o crimă. Însă n-a spus nimic. Atunci, din sufletul meu a ţâşnit curajul, înfruntându-l pe „revoluţionar” şi spunându-i că şi alţii au fost pe străzile Bucureştiului în timpul revoluţiei şi nu-şi declamă eroismul pe terasele restaurantelor. Din clipa aceea am devenit cu adevărat apropiatul lui Mihai Olos. Întotdeauna mă invita cu drag în atelierul lui şi mă trimitea în miez de noapte să-i aduc vin de la preotul din Seini, Gheorghe Pop. Niciun sacrificiu nu-mi părea prea mare pentru el. Aş fi făcut orice în numele prieteniei ce mi-o arăta.
Anii au trecut. Între timp, m-am căsătorit şi au venit şi peste mine greutăţile. Mihai Olos dispăruse din nou din oraş. De data aceasta, mai multă vreme. Lipsa lui a fost simţită. Mă rugam să se întoarcă. Aveam nevoie de sfaturile lui. Aveam nevoie de el. Aflase că fiica mea era bolnavă. Într-o dimineaţă pedalam spre Centrul Vechi. Răsărea soarele. Şi în dreptul căderii soarelui pe pământ venea Mihai Olos. Era schimbat. Îmbătrânit. Avea o barbă mare, albă. Statura lui impunătoare scăzuse în lumina soarelui. Semăna cu Brâncuşi. Atunci am trăit senzaţia, pentru o clipă, privindu-l în ochi pe Mihai Olos, că îl văd pe artistul Brâncuşi. M-a salutat părinteşte, ca şi cum ne-am fi despărţit cu câteva ore înainte. Am simţit aceeaşi căldură sufletească, cu toate că trecuseră câţiva ani. Mi-a făcut invitaţia să trec pe la el pe la atelier, că mi-a adus o bicicletă pentru Sara. Tot el mi-a spus atunci că Sara nu va muri şi că are nevoie de bicicleta adusă de el din Germania.
Aldămaşul oşenilor
În întâlnirile noastre, Mihai Olos îmi povestea că dintre toate neamurile câte le-a cunoscut pe pământ, neamul oşenilor i-a căzut cel mai drag. În tinereţea lui, a umblat de-a feciorii cu Mihai Dăncuş prin toate satele din Oaş. Mihai Dăncuş se ascundea de gheara veninoasă a staliniştilor, Mihai Olos îşi câştiga acolo prima pâine, fiind angajat pedagog la unicul liceu din oraşul Negreşti. Actualul Muzeu al Ţării Oaşului era internatul de băieţi pe care l-a păstorit Mihai Olos în tinereţe. În actualul birou de director, pe vremuri era patul de odihnă al pedagogului. De câte ori avea ocazia, artistul îmi povestea: „Am fost foarte îndrăgostit de oşeni, tata fiind tuşer de diboli, vânzând şi cumpărând diboli, fiind omul târgurilor cunoscut în toată Transilvania, pe care a străbătut-o pe jos. M-a luat o dată cu el şi am trecut Someşul pe un pod de gheaţă. Pod de gheaţă însemnând că un podar, când îngheţa Someşul, împrăştia paie de colo până colo şi făcea un pod. Paiele erau armătura unui pod de gheaţă şi treceau oamenii pe acel pod dintr-o parte în alta. Aşa am ajuns până în Ţara Oaşului. Oşenii erau la noi acasă săptămânal. Cunoşteam toată Ţara Oaşului din târgul de la Ardihat. Puteai să spui despre ei, cum îi vedeai. Cunoşteai un om şi puteai spune din ce sat vine, ce poziţie socială are în sat, ce face el pe lumea aceasta. Îl ghiceai pe loc după îmbrăcăminte, după micile ornamente pe care le avea la gât şi după cuţit. Şi-mi pare rău după această lume. Acestea nu le vom mai recuceri niciodată. Pe oşeni îi recunoşteam după târguială şi aldămaşul băut. Ei îşi respectau întotdeauna cuvântul dat. Aceasta este o ficţiune foarte frumoasă pe care aş dori ca într-o zi s-o dezvolţi tu mai mult”.
Mihai Olos este artistul de care nu ne putem despărţi cu o pagină de ziar. În curând vor trece 6 luni de la plecarea lui spre stele. Ca o reverberaţie, îl aud câteodată seara, când se amestecă lumina cu întunericul şi mi se face dor de aura aceea de sfânt, aceea care se vede foarte bine în icoane în jurul capului lui Isus, şi când cuvintele lui, ca un refren, mă încurajează să scriu mai departe: „Acestea sunt dintr-o singură bucată. Reprezintă îmbinări la rostire. Rostesc elementele din trupul aceluiaşi lemn. Rostirea înseamnă sensul unităţii lumii şi naşterea oraşului universal!”
