La mijlocul acestui august (2015), profesorul Emil Constantinescu, fost preşedinte al României (1990-2000), a fost invitat la Simpozionul de cultură şi civilizaţie românească de la Săliştea de Sus. Şi a venit. De la început mi-am pus în gînd să observ, fără patimă, cum se poartă un demnitar de rangul Domniei Sale. De cum a intrat în spaţiul generos al pensiunii Seky, s-a purtat după cum îi este firea. Nimeni nu a simţit nevoia să aplaude (deşi nu era o greşeală). S-a aşezat la prezidiul Simpozionului, între primarul oraşului şi preşedintele Academiei Române. Domnia Sa a deschis lucrările. A vorbit liber, din cînd în cînd aruncându-şi privirea pe o hîrtie. Aşa încît eu am notat de zor. Tema m-a atras. Preşedintele – aşa i-am spus toţi – a prezentat un proiect naţional pentru România secolului 21. Soluţii pentru ieşirea din labirint. S-a pronunţat, e adevărat, în tripla postură de om de ştiinţă, reprezentant al societăţii civile şi om de stat. Textul prezentat are toate datele unui eseu inspirat. Pentru a explica cunoaşterea de sine, face apel la mitul Labirintului. Marile mituri supravieţuiesc perioadelor istorice, crede profesorul. Între cele două războaie mondiale, Labirintul devine o proiecţie spaţială fie a rătăcirii mentale, fie a unei realităţi absurde şi angoasante. De exemplu, spunea profesorul, la Kafka labirintul dedalic este localul Judecătoriei, un orizont ocult care înceţoşează sensurile. Apoi se referă la romanul „Ulyse” al lui Joyce, la personajul Leopold Bloom rătăcind prin Dublin. M-a atras o expresie a domnului Constantinescu: „Scriitorii, asemenea păsărilor, au simţit înaintea tuturor iminenţa unui dezastru”. Multe referiri s-au făcut la bulversata noastră societate românească, încercînd să afle coordonatele psihologice care fac ca tot mai mulţi oameni din jurul nostru să creadă că sînt într-un labirint din care nu pot ieşi.
Cu argumente curajoase, fostul preşedinte al României a abordat momentul 2007, cînd naţiunea română a finalizat, după un veac şi jumătate de încordare, rătăciri şi sacrificii, proiectul politic lansat de elitele intelectuale paşoptiste. A fost o izbîndă! Întrebare: se poate transforma un succes major într-o înfrîngere? Domnia sa crede că da, dacă nu eşti pregătit să-l înţelegi şi mai ales să nu sesizezi că o confuzie generalizată, insinuată în cadrul libertăţii şi democraţiei, este mai gravă decît răul de sub dictatură. Apoi a pledat pentru un proiect naţional. În care trebuie implicaţi specialişti şi mai ales Academia Română. A trasat liniile de forţă ale noului proiect naţional. Este nevoie de un consens asupra strategiei de dezvoltare. Recîştigarea respectului pentru elite este de mare urgenţă. Spiritul academic să fie reînviat în societate. Asta presupune ceea ce acum ne lipseşte: respectul pentru punctul de vedere al celorlalţi. O întrebare: putem ieşi de sub nefasta tradiţie a unei ţări în care iniţiativele salutare sînt lipsite de consecinţe? Da, a spus fostul preşedinte al României. Şi a încheiat: „Pentru ieşirea din Labirint, este nevoie de crearea unui alt arbitraj între putere şi cunoaştere, care să configureze un cadru în care fiecare individ să poată nu numai să fie, ci să şi devină”. Mi-am adus aminte de un slogan al preşedintelui Constantinescu: „Nu putem reuşi decît împreună”! La o întîlnire de seară, restrînsă, la care am fost invitat, domnul Constantinescu s-a dovedit un excelent partener de dialog. Interesat de ideile care se lansau. Cu aceeaşi modestie umană, dar cu rigoare ştiinţifică, a participat la sesiunea de comunicări a profesorilor şi cercetătorilor invitaţi. Unde a avut un discurs aplicat. La plecarea din Săliştea de Sus, din faţa Şcolii „Mihai Eminescu”, cîţiva săteni au venit să-i întindă mîna. Am fost martor la desenarea unui portret de grup cu un fost preşedinte de ţară, în care a dominat spiritul ştiinţific. Şi cel academic. Toate acestea s-au întîmplat într-o aşezare maramureşeană.
