Inginerul Nicolae Dicu s-a născut în urmă cu 81 de ani în satul Stejari din Gorj. Era ultimul copil (şase băieţi şi o fată) al unei familii olteneşti simple.
După şcoala elementară absolvită în comuna natală, Nicolae Dicu a plecat la Bucureşti, cu gîndul de a se înscrie la o şcoală de meserii. Dar, o rubedenie, observîndu-l atent, l-a înscris la Liceul „Mihai Viteazul”. După absolvire, s-a înscris la Facultatea de Mine din Bucureşti. „Eram bun la învăţătură, dar vă spun sincer că am mers la Mine pe de o parte pentru că scăpam de trei ani de serviciu militar, iar pe de altă parte pentru că mi-a plăcut întotdeauna ideea de explorare, de exploatare a subsolului. Primii trei ani de facultate i-am făcut în Bucureşti, apoi am continuat în Petroşani”, declară Nicolae Dicu. Repartizat în Maramureş, unde a petrecut peste 30 de ani şi unde şi-a întemeiat familia, Nicolae Dicu a parcurs toate etapele: de la şef de sector la inginer-şef, de la inginer-şef la director de mină, de la director de mină (perioadă în care era şi deputat în MAN) la director general al Centralei Minereurilor (REMIN), apoi ministru adjunct şi ministru plin la Mine, secretar de Stat în mai multe guverne postdecembriste şi director general adjunct la Conef (compania de stat care se ocupa de metalurgie, atunci cînd mai exista, n.n.). Cam două luni pe an, Nicolae Dicu stă în Baia Mare, unde are două fiice, acum la casele lor. Are şi prieteni buni în Maramureş. Zilele trecute, am purtat un dialog cu Nicolae Dicu, prezent fiind şi intermediarul nostru, un alt inginer şi deputat, Gheorghe Zoicaş. Am discutat despre importanţa mineritului în zona noastră, despre cauzele care au dus la închiderea acestei activităţi, despre posibilitatea redeschiderii minelor şi despre muzeele care ar putea lua fiinţă în minele închise. Lucruri foarte interesante ne-a dezvăluit domnul Dicu. Le vom prezenta în serial.
