23 august îl readuce în memoria publică pe Ion Antonescu, generalul ce a condus România cu mînă de fier în perioada 5 septembrie 1940 – 23 august 1944. Unii îl consideră patriot şi vor să-i toarne statuie în bronz, însă istoria aplicată îl arată ca lider ce a dus România la dezastru. Legea 217 din 2015 are şi scopul să stopeze reabilitarea politicienilor extremişti care au comandat uciderea de oameni nevinovaţi.
“Cultul” lui Antonescu a început imediat după 1990, au fost publicate rezoluţiile “Conducătorului Statului” din perioada septembrie 1940 – august 1944. Mulţi istorici au scris cărţi documentate în arhive despre Antonescu, la concurenţă cu acţiunile politice: naţionaliştii susţin că Ion Antonescu a avut o contribuţie benefică în istoria României, fără de el statul ar fi fost desfiinţat, iar societatea civilă democratică îl acuză de dictatură, şovinism şi xenofobie.
Antonescu a participat la Primul Război Mondial ca ofiţer de cavalerie, apoi a fost ataşat militar la Paris şi Londra. Nu a făcut politică, însă ar fi depus jurămîntul de membru al Mişcării Legionare, de care însă s-a dezis cînd a ordonat desfiinţarea mişcării şi condamnarea activiştilor ei. Nu el a semnat decretele-lege antisemite privind evreii şi interzicerea căsătoriilor cu evrei (ci Carol al II-lea). Dar ajuns la putere, generalul n-a ţinut cont de partidele istorice democratice (liberal, ţărănesc), instaurînd un guvern progerman, autoritar, a suspendat Constituţia, a dizolvat Parlamentul. Vedem că o singură minte nu poate decide corect soarta unei ţări. Antonescu s-a autoproclamat conducător al statului şi a condus prin decrete-legi, ocolind democraţia, justiţia şi pe rege (Mihai I). Avea impresia că o singură putere este de ajuns, că separarea puterilor în stat este un moft pentru vremuri de pace. Se considera salvatorul.
Rebeliunea legionară din ianuarie 1941 l-a obligat pe Antonescu s-o înăbuşe în sînge, cu acordul lui Hitler. Pe front, mareşalul auto-avansat n-a avut nici un cuvînt de spus, armata sa era prea slab dotată şi organizată pentru a fi o forţă. De aceea, ofiţerii nu aveau putere de decizie, ascultau şi doar dublau ordinele germane. La Stalingrad şi în cursul retragerii, soldaţii noştri au pierit fără rost, într-un război sinucigaş ordonat de orgoliosul Antonescu.
La 23 august 1944, regele Mihai I, ajutat de partidele istorice şi de cîţiva generali, l-a demis pe Ion Antonescu şi l-a arestat, acesta fiind condamnat în 1946 de Tribunalul Poporului la moarte, sentinţă menţinută la revizuirea din 2006. Ca urmare, Ion Antonescu este vinovat. Trupul lui a fost îngropat într-un loc necunoscut, pentru a nu oferi extremiştilor prilej de pelerinaj.
Conştiinţa noastră nu trebuie să confunde binele cu răul şi să fie amnezică în ce priveşte această perioadă din istoria recentă. Ion Antonescu a fost iresponsabil, resentimentar, fidel lui Adolf Hitler pînă la moarte. Democraţia în care sîntem nu se poate baza pe uitare, pe ascunderea adevărului. Antonescu n-a fost un erou, ridicarea statuii sale în spaţiul public ar fi şocantă precum a lui Hitler în Berlin. Antonescu a refuzat să-l trădeze pe Hitler, dovedind că punea interesul personal înaintea interesului ţării. A condus un regim care n-a respectat omul. Celelalte cuvinte despre el sînt neimportante (într-o rezoluţie din 1943, scria că are leafă mai mică decît pensia văduvei unui general mort în război; iar profesorii au lefuri mai mici decît ale unui sublocotenent). Să fim atenţi ca astfel de politicieni/ofiţeri îngîmfaţi şi orgolioşi să nu mai ajungă la conducerea treburilor publice.
