În vremea marilor migraţii, mulţimile ori popoarele plecau dintr-un loc în altul cu căţel şi purcel. Hălăduiau în căutare de noi teritorii. Cei mai puternici i-au scos pe alţii din istorie. Un fascinant spectacol al lumilor! Acum trăim o altă vreme a migraţiei. Popoarele nu pleacă prin lume cu rădăcină cu tot. Pleacă doar cei oropsiţi. Sărăcia îi mână în lupta pentru supravieţuire. Pentru o viaţă mai ca lumea. Îşi lasă acasă conducătorii, să stea de strajă în cetate. Dar îi apucă şi pe ei dorul de ducă prin Brazilia ori Miami. Parcă să dovedească muritorilor de acasă că au ecuson de lider. Mulţi se întreabă: cum îşi târăşte premierul român pe coclauri americane piciorul bolnav? Ţara are un premier înlocuitor. Singur la post de câteva săptămâni. Când se va întoarce în ţară, Ponta să-şi amintească de spiritul unei poezii în care un sergent venea acasă din războiul de independenţă cu piciorul târându-şi-l după el. Parcă premierul român îşi joacă ultima carte. Sfidare se numeşte pe la noi. Tocmai în aceste zile, Europa fierbe de valul imigraţiei. Se pun întrebări serioase în legătură cu refugiaţii. Grecia cere urgent sprijinul Uniunii Europene în legătură cu năvălirea cetăţenilor care şi-au luat lumea în cap. La porţile mării greceşti au sosit în ultima vreme peste 50.000 de oameni. De disperaţi ai istoriei. Noul val de refugiaţi din Africa, Orientul Mijlociu sau Asia Centrală îşi riscă viaţa pentru a scăpa de foamete şi războaie. Mai sunt şi persecutaţi pe diferite motive. Nu sunt aventurieri, cum încearcă să-i definească un parlamentar englez. Mulţi, foarte mulţi, sunt din Siria. Ţară distrusă de un măcel pe care nu-l pricep. Nu înţeleg cum în 4 ani au fost ucişi un sfert de milion de oameni, iar civilizata lume contemporană este aproape spectatoare. Poate chiar cinică. Iar dezastrul continuă. Această stare greu de înţeles priveşte direct Uniunea Europeană şi SUA. Care aveau reflexe de implicare în zonele de conflict. Ce să facă România în această situaţie? Mai ales că e membră a Uniunii Europene. Dacă nu ar fi aţâţaţi de curente politice – mai ales că la anul vin alegerile – românii să-i accepte pe refugiaţi. Nu ca ordin european, ci cu înţelegere că nu au plecat de acasă de fericire. Şi-apoi nu au intenţii de şedere definitivă. Mi-au spus-o şi doi africani ce locuiesc pe o stradă vecină din Baia Mare. Europa reacţionează în mai multe feluri. Unele ţări, care au fost mai îngăduitoare cu emigranţii, şi-au dat seama că până în ziua de astăzi ei nu au fost asimilaţi. Auzim tot mai des că în numele democraţiei străinii fac legea în cartiere ori pe străzile marilor oraşe. Ciudat mi se pare un proiect legislativ englez prin care gazdele refugiaţilor pot ajunge la închisoare. Deci dacă închiriezi o casă unui venit, vei fi obligat să-i verifici amănunţit identitatea. Chestiunea mi se pare mult mai complexă. Tot mai des aud vorbindu-se la nivel înalt că proiectul multiculturalismului a cam eşuat. Care presupunea şi ideea integrării imigranţilor. A fost, şi mai este, visul globalizării de a armoniza valori diferite. Până acum, se vede, întâmpinăm greutăţi din cauza unor nuclee dure la care nu se renunţă. Evenimentele din Europa stau mărturie: atentate la Paris, demonstraţii în Germania. Dacă privim în ograda noastră, constatăm că avem şi noi plecaţii noştri, care cer o pâine mai bună. Este bine să privim lucid această realitate. Noi cei mulţi să o înţelegem, cei mari să o rezolve. Aşa că mai staţi domnilor şi acasă, că se stinge focul din vatră!
