Un cititor ne-a cerut date amănunţite despre ceea ce în istorie se numeşte „Tezaurul României de la Moscova”, depus la Kremlin între 1916-1918, în timpul Primului Război Mondial.
1. De ce a fost trimis Tezaurul la Kremlin?
După cum se ştie, la finele anului 1916, 2/3 din teritoriul României era ocupat de trupele Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria). Armata română era demoralizată. Autorităţile statului – monarhia, parlamentul, guvernul, ca şi o bună parte a populaţiei, se retrăseseră în Moldova, la Iaşi. După cum scria prof. univ. dr. Ioan Scurtu în cartea „Tezaurul României de la Moscova” (Editura Enciclopedică, 2014, cca 370 p.): „Pericolul ca o nouă ofensivă inamică să se soldeze cu ocuparea Moldovei şi, prin aceasta, desfiinţarea României ca stat, devenise o realitate”.
Pentru salvarea valorilor naţionale, regele Ferdinand, miniştrii Guvernului Ion I.C. Brătianu, lideri politici, finanţişti, academicieni etc. au decis ca Tezaurul să fie „transportat în Rusia ţaristă, cu care România avea un Tratat de alianţă semnat în august 1916”, pentru a lupta împotriva Puterilor Centrale.
Operaţiunea de trimitere a Tezaurului s-a desfăşurat între 14.12.1916 şi 27.07.1917, într-o perioadă revoluţionară, cînd ţarul Nicolae abdicase, iar Lenin a decis să preia puterea şi să instaureze regimul bolşevic. Este uimitor faptul că autorităţile române nu au intuit faptul că Tezaurul depus la Kremlin nu putea fi în siguranţă.
Valoarea totală a Tezaurului în aur efectiv al Băncii Naţionale a fost de peste 314.580.456 lei aur, bijuteriile reginei Maria erau calculate la 7 milioane de franci, alte valori particulare în sumă de 1.600 milioane de franci. La nivelul anului 1916 s-a stabilit că Tezaurul BNR conţinea 93,26206 tone de aur. Există şi date care susţin că tezaurul reprezenta 556,5 tone de aur. O comisie numită de Biroul Politic al PCUS în 1924 privind Tezaurul românesc a inventariat, în depozitele de la Kremlin, 39.758 piese (monede), 37.830 alte obiecte, aflate în 34 de lăzi, 1.928 obiecte de dimensiuni foarte mari (tablouri, icoane), 495 odoare bisericeşti, obiecte de aur din sec. II-IV d.Hr., între care şi tezaurul de la Pietroasa, manuscrise vechi, piese arheologice de mare valoare istorică etc. În 1935 şi 1956 au fost predate României 39.320 obiecte din tezaur, între care şi „Cloşca cu puii de aur” de la Pietroasa.
2. Daţi-ne Tezaurul!
Chiar Lenin, întemeietorul statului sovietic, cînd anunţa în ianuarie 1918 ruperea relaţiilor diplomatice cu România, declara că Tezaurul românesc există, dar devine „intangibil pentru oligarhia română. Puterea sovietică îşi asumă răspunderea de a păstra acest tezaur, pe care-l va preda poporului român!”
Ioan Scurtu, copreşedinte al Comisiei mixte româno-ruse, a declarat că acesta era „un document oficial”, care nu poate fi contestat de istoricii şi oficialii ruşi. Însă la discuţii, unii membri ai Comisiei ruse au pus şi întrebarea: „De ce trebuie să răspundă generaţia actuală de ruşi pentru ce s-a petrecut în urmă cu 86 de ani?” Mai mult, ei au susţinut că statul sovietic şi statul rus actual nu pot fi făcute responsabile de angajamentele luate de regimul ţarist. Chiar ministrul de externe al URSS, Molotov, i-a replicat şefului delegaţiei române, Lucreţiu Pătrăşcanu, în septembrie 1944, cînd s-a semnat armistiţiul de după actul de la 23 August 1944, care a cerut ameliorarea condiţiilor impuse României: „Ce aţi căutat la Stalingrad?”
Oficialii Rusiei, de ieri şi de astăzi, ignoră faptul că răspunderea statelor nu ţine de un anumit regim politic. Abordarea problemelor privind Tezaurul României trebuie să ţină seama de obligaţiile internaţionale asumate, nu legate de „despăgubirile de război”. Este ştiut că în 1947 România a fost obligată, prin Acordul de la Paris, să compenseze pagubele de război cu suma de 300 milioane dolari SUA, pe care URSS le-a încasat, spoliind ţara, cu valori peste măsură, dictînd şi instaurarea regimului stalinist după 1945.
3. Ceauşescu şi o tristă „poveste istorică”
În septembrie 1965, Nicolae Ceauşescu, tînărul lider al PCR, în prima vizită în URSS, foarte ferm, bine documentat, a ridicat chestiunea Tezaurului. Leonid Brejnev, şeful PCUS, a sărit ca ars: „Ce Tezaur? Care Tezaur?” A intervenit şi Alexei Kosîghin, şeful Guvernului sovietic, care a spus că „atunci se ridică problema pretenţiilor reciproce şi aceasta o să ne ducă la dracu ştie unde!” Hotărît pe poziţii, Ceauşescu a subliniat cu tărie că Tezaurul a fost dat „spre păstrare”, nu a fost un gaj în contul unor datorii… Nu înţelegem să legăm această problemă simplă (a Tezaurului, n.n.) de problemele celui de-al Doilea Război Mondial”, iar „după normele internaţionale, statul este obligat să-l înapoieze”. Liderii de la Kremlin au susţinut că această chestiune „trebuie îngropată”. Ceauşescu nu a renunţat nicio clipă, în toţi cei 25 de ani de „domnie”, la restituirea Tezaurului.
După „căderea lui Ceauşescu”, restituirea Tezaurului a fost „torpilată”, mai ales după 2004, prin atacurile dure antiruseşti ale preşedintelui Băsescu şi ale altor politicieni la adresa Federaţiei Ruse şi a preşedintelui Putin. Nici guvernele Tăriceanu, Boc, Ungureanu şi Ponta nu au manifestat interesul naţional în revendicarea Tezaurului.
„Povestea Tezaurului trebuie continuată – scrie Ioan Scurtu în cartea pomenită. Este posibil ca într-o bună zi, Administraţia Federaţiei Ruse să decidă înapoierea întregului Tezaur al României.” Cu toată orientarea prooccidentală şi euro-atlantică a ţării, ar trebui găsite căi pentru „dezgheţarea” relaţiilor de stat, economice şi comerciale cu Rusia.
Altfel şi restituirea părţii din Tezaur rămase la Kremlin va deveni o tristă poveste istorică, „îngropată” de o duşmănie reciprocă iraţională româno-rusă, dictată de unii oficiali români şi „parteneri” şi aliaţi care ignoră demnitatea României şi suveranitatea sa.
Vasile Gaftone
