Democraţia înseamnă ca partidele să conducă în alternanţă, putere – opoziţie, cu sarcina de continuă provocare. Dar apar situaţii de criză, cînd ar trebui să se coalizeze şi să facă legi împreună, spre binele comun. În acest caz, democraţia poate să evite autocraţia sau meritocraţia.
Exercitarea puterii ţine de identificarea problemelor vitale şi rezolvarea lor. Dansul puterii are însă eşecuri, forţele dure ale societăţii privesc treburile publice exclusiv prin prisma intereselor personale. Patronii, cei care deţin capitalul, sînt interconectaţi cu politicienii. Economia are fire de legătură cu statul şi nu pot fi separate. Cînd patronii nu mai plătesc impozitele către stat, soarta ţării este în pericol. Cînd mai mult de jumătate dintre patroni sînt răi contribuabili, cînd mai mult de 50% dintre muncitori lucrează la negru, riscurile cresc, se creează masa critică pentru conflicte, apare fenomenul de orbire, statul pierde din vedere că are responsabilitatea să apere interesul comun. Fără conducători lucizi, cetăţenii devin evazionişti, păcălesc bugetul de stat, iar insolvenţa este previzibilă.
Criza economică are o parte bună, duce la scăderea cheltuielilor, politicienii sînt obligaţi să nu mai risipească fondurile publice. Cînd economia creşte, cum se întîmplă azi la noi, politicienii nu părăsesc orbirea, ci votează legi optimiste, încrezătoare. Democraţia intră şi ea în criză şi îşi arată limitele. Valorile democraţiei nu ne salvează de marile greşeli, ba chiar ne pot afunda în eroare. Grecii ne-au arătat cît de grav putem greşi. Să revenim deci la adevăr, să ne întoarcem spre interior şi să facem ajustările necesare. Este prea riscant să scădem TVA-ul de la 24 la 19%, relaxarea fiscală în etape este mai sigură. Ca cetăţeni conştienţi, ne revizuim atitudinea faţă de stat, sîntem maleabili, ne unim în jurul ideilor corecte. Politicienii nu vor avea ce face şi ne vor urma, se vor replia şi ei, ne vor demonstra încă o dată că sînt paratrăznete.
Muncitorii români se retrag din Grecia, se întorc în ţară, după 15 ani de muncă pe şantierele navale. Au făcut copiii, i-au dat la şcolile din Atena şi Salonic, sînt pe jumătate greci. Se întorc la casele ridicate în România cu banii cîştigaţi în soarele torid al mării. S-au dus tineri şi se întorc cu primele fire cărunte de păr. Au casa lor, România li se pare mai stabilă, frumoasă, liniştită. Acolo, cu toţii fac evaziune fiscală. La noi, doar jumătate. Sîntem pe linia între da şi nu, depinde de noi cum se va înclina balanţa. Bunica are grijă de nepotul Ahile, dar nu-l strigă Ahile niciodată, ci … Ahilucă.
Statul grec a pierdut încrederea cetăţenilor săi. Statul român poate cădea şi el pe aceeaşi pantă a deficitului bugetar şi a datoriei publice împovărătoare. Ţinta noastră nu trebuie să fie deficitul de 3%, ci 0%. Fiecare miliard de euro luat cu împrumut devine o piatră pe umerii fiilor noştri. Să nu le lăsăm datorii. Criza statului este generată de criza economică şi de criza de încredere a cetăţenilor în politicieni. Politicienii trebuie să revină la măsurile riscante luate, să conducă împreună. Grecia rămîne o sursă principală de incertitudine pentru zona euro, e vorba de 320 de miliarde de euro. Se sperie gîndul! De aceea, să ne ştergem ochii de orbire. Conflictele politice, corupţia, dezacordurile cu FMI şi relaxarea fiscală ne arată că riscurile de ţară sînt în creştere. Guvernul are intenţii imprudente, să reducă contribuţiile de asigurări sociale şi cota unică. Factorii negativi încep să îi depăşească pe cei pozitivi. Scăderea CAS cu cinci puncte, neimpozitarea profitului reinvestit şi diminuarea taxei pe stîlp, creşterea vărsămintelor la pensiile private, scăderea cotei de TVA la alimente de la 24% la 9% ar putea genera o criză similară cu aceea cînd Băsescu a redus salariile cu 25%. Ceea ce nu ne dorim.
