Astăzi mă gândesc ca la o piatră de lună la colegul şi prietenul Andrei Făt. Veţi afla la sfârşitul textului de ce am atâta lumină în suflet.
Andrei Făt, profesorul de Eminescu şi de multă literatură română. Ziceam coleg, dar nu orice coleg. Ziceam prieten, dar nu orice prieten. De aceea îmi este foarte greu să scriu despre un prieten de o viaţă. Şi totuşi, încerc cu grijă, să nu sparg forma cristalului. Regret că până în ziua de astăzi nu am scris despre Andrei. Aşa cum se cuvine. Nu ştiu de ce. Andrei este parte din mine. Cu el am vorbit în pruncie limba păsărească. De nici păsările nu o pricepeau. Noi ne-am socotit diplomaţi într-o limbă cerească. Atât de stranii eram că un unchi de-al meu ne-a alungat din preajma lui. Apoi am făcut mori cosmice într-o vâlcea. Andrei avea cei mai faimoşi cai din sat. Şi dacă nu era tocmai aşa, tânărul stăpân îi aşeza la poalele cerului. Am fost colegi de clasă în sat. Era cel mai bun la română şi istorie. În curtea şcolii din Deseşti, Andrei îmi povestea cărţi de Mark Twain. Nu peste multă vreme l-am surprins citind Dostoievski. Poate nu vă vine a crede acum, dar aşa a fost. Andrei a devenit o bibliotecă umblătoare. La liceul din Marmaţia, cel teoretic, că eu eram la Pedagogic, a fost un elev exemplar. Îndrăgit de exigenţii profesori Titircă şi Vancea. Cultura lui are la îndemână argumentul. Cu logica este acasă. Nu uit că în casa lui părintească, de pe o ulicioară din Deseşti, s-a alcătuit un fel de Junime deseşteană. Unde ne-am descoperit cu gânduri mai îndrăzneţe câţiva tineri din sat. Am învăţat colindele neamului, iar unchiul Aurel, tatăl, ne-a învăţat „Horea lui Lucaciu” şi povestea marelui tribun. Pe acest fond, în casă, au venit oameni mari ai culturii române. De la filosoful Constantin Noica la savantul Mihai Pop. De la Mihai Olos, Laurenţiu Ulici, Marin Sorescu ori George Ţărnea. Şi mult mai multă lume la fel de preţioasă a trecut pragul acestei case celebre. Unde ne aşteptau generoşi şi omenoşi părinţii lui Andrei: Luchiana şi Aurel. Unchiul Aurel îi învăţa pe toţi „Horea lui Lucaciu”. Nu uit a spune că un mentor discret ne-a fost distinsa profesoară Parasca Făt, sora lui Andrei. Ce faimoasă cronică nescrisă era această casă! Recunosc că ideea mea cu Serile de Poezie de la Deseşti, cu numele lui Nichita Stănescu, sunt convins că a pornit din această nobilă casă. Ştiu că Nichita l-a apreciat pe Andrei. La rândul lui, Andrei i-a descifrat contratimpul lui Nichita când a jucat bărbătescul maramureşean (1979). Poeţii români contemporani care au intrat pe poarta Deseştiului au avut în Andrei un admirabil interlocutor. Frate a devenit cu poetul Lucian Vasilescu! Admirat fără rezerve de criticul Gheorghe Grigurcu. Şi de foarte mulţi oameni de seamă din această ţară. Om cu carte şi cu multă minte, Andrei a preţuit marea povară luminoasă a prieteniei. Fraţii Bârlea, Gheorghe şi Vasile, Echim Vancea, Marin Slujeru, nucleu necesar în viaţă. Ileana Mihai, Jean Bălin, Simion Şustic, stele care ne fac cu mâna. Andrei a rămas în sat. Profesor de limba română. Peste două decenii, ca director, a condus destinul învăţământului din Deseşti. Şi nu oricum. A ţinut pe umeri spiritul comunităţii. Multe se mai pot spune despre acest admirabil intelectual. Cred că dacă Deseştiul mai are energie în lume, putem să-i mulţumim lui Andrei Făt. Care astăzi, 28 iulie, împlineşte şase decenii şi jumătate de viaţă. El, profesorul de limba română! La mulţi ani, prietene! Suntem de-o samă! Lumină şi încredere!
