prof. Emil DOMUŢA
Prin Hotărîrea de Guvern nr. 164/2015, acest an (ce marchează împlinirea a 70 de ani de la încheierea celui de al Doilea Război Mondial), este închinat cinstirii şi elogierii veteranilor de război, cei care au scris cu sîngele şi sacrificiul lor, cu inimaginabile suferinţe şi fizice şi sufleteşti pagini de istorie.
România a înregistrat în cele două campanii militare purtate, atît în Est, cît şi în Vest, peste 900.000 de morţi, răniţi şi dispăruţi, prizonieri şi invalizi de război. În prezent mai sînt în viaţă circa 20.000 de veterani de război, 102.000 văduve de veterani. (Informaţie primită de la dl. preşedinte al Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război, filiala „Bogdan Vodă” Maramureş, col.(rtr.) Haralambie Cacina).
Puţini la număr cîţi au rămas şi în judeţul nostru, bătrîni, bolnavi, cu urme şi sechele, invalizi, mutilaţi, ei trăiesc sentimentul datoriei împlinite, chiar dacă marea lor majoritate au fost încorporaţi în armata maghiară în anii ocupaţiei horthyste (1940-1945) şi au luptat pentru o cauză străină.
Cu întreaga noastră încredere în valoarea „istoriei trăite şi povestite”, în experienţe personale ce nuanţează şi aprofundează paginile de istorie întemeiate pe minuţioase documentări arhivistice, deschidem un mic serial jurnalistic prin mărturisirile unor veterani nonagenari din zona Codrului. Pentru început povestea lui „moş Andreica” din Asuaju de Sus:
„Am fost încorporat în 14 octombrie 1941, la vîrsta de 21 de ani, în armata maghiară la Regimentul III grăniceri. Din fericire pentru mine, de la bun început am fost repartizat la serviciul bucătărie. Dar şi aici am trecut prin multe pericole atunci cînd trebuia să duc marmidele cu hrană la soldaţii de pe linia frontului (sectorul Kiev) unde în orice clipă era pericolul de a fi împuşcat de inamicul sovietic.
În vara anului 1943 am îndurat iadul contraofensivei sovietice de la „Cotul Donului”, cînd au fost copleşiţi de salvele artileriei, înaintarea tancurilor şi bombardamentele de aviaţie. Aici am fost rănit uşor de o schijă în pulpa piciorului drept şi am suportat-o pînă în urmă cu doi ani, cînd, aflîndu-mă la Spitalul din Baia Mare, un medic chirurg mi-a extras-o.
A urmat o continuă retragere spre Kolomea – Dolina (oraşe din zona Galiţiei). De aici am încercat să străbatem Carpaţii spre casă dar am ieşit în focul frontului: în zona Borşa. Ne-am îndreptat prin munţi pînă am dat de cursul rîului Tisa şi ne-am bucurat că ne aflăm aproape de casă. În cîteva zile, ne aflam la Halmeu o grupare militară de peste 800 de soldaţi. Ştiu asta bine pentru că le număram porţiile de hrană. Încă sub comandă militară, am fost obligat, în funcţia de bucătar şef, să însoţesc armata maghiară înapoi la Plukacevo. Apoi am trecut Tisa şi ne-am stabilit scurtă vreme în oraşul slovac Kosice. De aici la Banska-Bistriţa, la poalele Munţilor Tatra, apoi la Bratislava şi tot pe jos pînă la Praga. Comandamentul german ne-a oprit să-i însoţim spre Germania şi ne-au obligat să ne adăpostim într-un sat Polisca, unde era cît pe ce să fim capturaţi de ruşi. Comandanţii ne-au spus verbal „salvaţi-vă!”, „mergeţi care încotro!” numai pe mîna ruşilor să nu picaţi.
Am ajuns în Briansko-Bruno, unde partizanii
ne-au băgat în lagăr. Aici, un paznic mi-a îngăduit să evadez şi să ajung la armata română care înainta alături de armata sovietică. Românii ne-au îngăduit să urcăm într-un tren de marfă cu care am ajuns pînă la Debrecen-Ungaria. În gară, ruşii hop peste noi. Ne-au luat pe fiecare cîte doi soldaţi şi ne-au dus lîngă o pădurice, cam la 1 km de gară. Ne aşteptam la orice, chiar să fim executaţi. Mi-am rostit rugăciunea de adio de la viaţă. Dar un ofiţer sovietic, vorbind româneşte (cred că era din Basarabia) ne-a zis: „Ce daţi soldatului sovietic din îmbrăcămintea voastră?” Unul dintre noi zice: „Nu dau nimic, că
mi-au luat de acasă tot!” Eu m-am speriat şi le-am spus: „Dau tot, numai pielea de pe mine nu!” Un rus m-a dus la magazie şi soldaţi ruşi au năpădit pe mine, luîndu-mi toate hainele.
Mi-au dat nişte pantaloni rupţi care aveau numai un tureac şi o scurtă de blană de iepure, sigur furată, în loc de cămaşă. Batjocură şi o pereche de bocanci uzaţi şi foarte mari pentru mine. I-a fost milă unui rus de la magazie şi mi-a aruncat o pereche de bocanci mai de Doamne- Ajută. Ne-au lăsat la gară şi de aici cu trenul marfar pînă la Valea lui Mihai. De aici pe jos, că gara din Carei era distrusă de bombardament, am ajuns la Ghilvaci, Viile Satu Mare, apoi pe cărări bine ştiute prin Codru, pe „Calea Homorodului” pînă în poarta casei, lîngă iubita mea soţie. Era 28 mai 1945.”
