Sună suficient de straniu, ca într-o țară, care se numește România, să pledezi pentru limba ei oficială. Adică Limba Română să fie pusă la locul cuvenit. Să fie prima în catalogul conștiinței naționale. Alături de istorie și alte materii fundamentale, adecvate vremii pe care o trăim. Ne este dat să trăim evenimente ciudate. Le-am observat mai bine de când cu zarva în jurul Legilor educației. Cu o amnezie greu de înțeles, Limba Română este pusă la margine. Pe președintele României, cu proiectul lui mai mult pe post de afiș, adică România Educată, nu l-am auzit să spună ferm despre locul Limbii Române, în devenirea noastră. Dar nu a uitat să spună că elevii vor avea o săptămână verde, timp în care vor deprinde iubirea de natură. Bună și asta!
Ministrul Câmpeanu nu a rostit nici un cuvânt despre starea Limbii Române. Pe mine mă urmărește fantoma acelei informații răvășitoare că aproape jumătate dintre elevii școlii românești de astăzi nu știu să scrie și să citească. Nu-mi vine a crede așa ceva! Dar de ce această știre, perindată de multe ori în spațiul public, nu este contrazisă de Președintele României, ori de ministrul educației? Sau de alți pricepuți din preajmă. Se pare că povestea analfabeților funcțional este adevărată. Cum mai puteți sta liniștiți, pe tronurile trecătoare, când o parte din țară nu știe să scrie și să citească! Îmi este greu să cred asta. Cât s-ar mișca lumea spre modernitate, oricâte tablete vor înzestra biografia tinerilor, este nevoie de un mijloc identitar de comunicare. Care, pentru noi, este Limba Română.
Cu puțină vreme în urmă, regretatul prieten, poet și academician din Chișinău, Nicolae Dabija, mi-a lăsat un text admirabil, o odă Limbii Române. Spunea Nicolae că limba e opera cea mai de seamă a unui popor, e geniul lui. Datorită ei, a Limbii Române, am supraviețuit în vremi vitrege, limba fiind și un scut de apărare. În vremi de restriște oamenii se străduiau să salveze nu numai bunuri materiale, ci și cărțile cu cuvinte, unde era adăpostită simțirea neamului. Limba e poporul, poporul e limba. Un popor fără de limba lui este ca o țară fără de popor. Un cuvânt este ca o sămânță. Poate încolți, face floare ori fruct. O sămânță secată putrezește. Ca în oricare limbă, există și în Limba Română cuvinte tinere, cuvinte bătrâne, cuvinte care mor, cuvinte care abia se nasc.
Timp de aproape două milenii, limba noastră cea română a fost vorbită acasă, pe câmp, în războaie, la șezători, a fost pusă la temelia creației populare, fără să ceară audiență la cei care ne-au vrut risipiți și îngenuncheați. Limba este testamentul pe care-l lasă o generație celor care vin. Chiar, ce lăsăm generației de mâine? Limba română a știut să supraviețuiască, împreună cu poporul român, ajutându-se reciproc, scria prietenul Nicolae. Ofensiva declanșată de către unii diriguitori de țară, contra limbii române, nu are precedente la alte popoare. Dabija a scris cărți despre soarta tragică a Limbii Române în Basarabia.
Numai de-a lungul veacului XX, Limba Română dintre Prut și până dincolo de Nistru a trecut de șapte ori de la un alfabet la altele, de la alfabetul rusesc la cel latin și viceversa. Istoria noastră cunoaște nume de cărturari decapitați pentru limba maternă, cronicarul Miron Costin, voievodul Constantin Brâncoveanu, împușcați basarabenii Petre Ștefănucă, Mihai Curecheru și toți ce 17 membri ai Uniunii Scriitorilor din Transnistria, deportați în Siberii, Nicolae Costenco, Nicolae Țurcanu. Sunt jertfe ale Limbii Române.
Fără limbă nu există nici libertate, nici independență, nici stat. Când se lovește în Limba Română, se lovește în temeinicia noastră. Limba Română face parte din noi înșine. De aceea mă mir că actualii guvernanți tratează Limba Română, mai ales viitorul ei, ca pe o cenușăreasă. Cred că limba noastră este un miracol, o comoară, e aleasă să ne spună-n hram și-acasă, veșnicele adevăruri. De aceea cred că vom rezista, în istorie, cu Limba Română ca botez de neam.
