Cu noul e mai greu… • Maramureșul are infrastructură… seculară!

Tacit, anul acesta e considerat unul dezas­truos pentru investiții. Primarii șușotesc și spun că liniile de finanțare sunt întredeschise, ca să fim eleganți. Dar nu se poate spune că Maramureșul n-a beneficiat de investiții în ultimii 30 de ani. Aproape toate comunele au alimentări de apă, încep canalizări, au câte un firicel de asfalt. Vin ele însă pe fond de deșert, de teren virgin? Nici vorbă… Maramureșul are urme încă vizibile de infrastructură… seculară!

Căi de acces

Amintim, cu ajutorul montaniardului Ionică Pop, câteva dintre drumurile vechi ale Maramureșului, încă existente, încă practicabile. Drumul Mangalului de la Groșii Țibleșului spre Podu Râoii din comuna Lăpuș era folosit de muntenii care aveau bocșarii și transportau apoi cărbunele la o forjă celebră în acea vreme. Drumul Măriuții de pe Gutâi este un alt drum istoric, încă discutat. El era drumul de trecere peste Gutâi îna­inte, era și drumul pe care se presupune că prăda Pintea Viteazul. Alt drum de legendă este cel al lui Mackensen. Nu c-ar fi fost feldmareșalul german pe aici, cât că drumul s-a construit la cererea lui, cu forță de muncă locală, de la Fântâna Stanchii-Pasul Pris­lop pe actuala graniță a României cu Ucraina. Mai există borne, se vede piatra bătută cu maiul ici colo. Cu puțină defrișare, ar deveni un drum turistic impresionant. Și țigările de contrabandă s-ar simți mai în siguranță pe un drum istoric… Avem apoi căile ferate, care din păcate s-au rărit, nu s-au dezvoltat în ultimii ani. Mai ales din cauza industriei în declin. Dar și a exploatărilor forestiere haotice, actualii exploatatori ciupind lemn de ici colo. Au fost căi ferate forestiere pe mai toate bazinele, de la Băița până la actuala atracție turistică de pe Valea Vaserului. Dar, ne amintește montaniardul, am mai avut căi ferate importante, de care aproape s-a uitat. “Am avut cale ferată din Baia Mare la Răzoare-Mașca, la Săpânța-Huta-Certeze, de la Sighet la Coștiui, plus Sighet – Ocna Șugatag, sau Sighet-Izvoare.” Dar să nu uităm funicularele, și ele importante odinioară. Cărau minereu, uneori lemn. “Am avut funicular de la Anieș-Borșa Gară prin Șaua Galațiului, Alta pe ruta Băiuț-Baia Sprie-Herja. Altul de la Răzoare spre Gâlgău. Și aș mai aminti rutele navigabile odinioară, făcute pentru a transporta lemn și sare. Tisa, Iza și Vișeul erau navigabile. Existau haituri, baraje ce opreau apa și generau o undă pe care coborau apoi plutașii, cum e cel de la Măcârlău, de pe Vaser”, spune el.

Asociații de apă-canalizare?

Nu, nu aveau strămoșii noștri asociații de dezvoltare regională-intercomunitară inutile, de reciclat foști primari și politicieni. Puneau mâna și făceau rețele de apă, cu muncă populară, doar erau toți oamenii interesați. În anul 1905, de Anul Nou, la defunctul hotel-cinematograf Minerul, se tăia panglica rețelei de apă a Băii Mari. Sigur, orașul era cât era, rețeaua era din fontă, cu branșamente din plumb. Aducțiunea era făcută de pe Gutâi, din locul numit “Trei Izvoare”, unde mai există superba construcție utilitară, din piatră masivă, cu bazine de decantare cu pietriș-nisip-etc. Rețeaua alimenta și Baia Sprie, parțial. Apoi, apa ajungea la Uzina de apă, undeva în zona cartierului secret de romi din pădurea din Ferneziu (ce, nu știați de el?), unde se află o altă construcție ce ar trebui luată în patrimoniu și protejată de… vecini. Pe ea mai tronează stema veche a Băii Mari, încă. Sus pe Gutâi a dispărut… Dar, spune montaniardul, au mai existat alimentări cu apă făcute pentru diverse perimetre miniere, la Cavnic, Băiuț, Valea Borcutului, Valea Romană. O legendă încă neconfirmată spune că orașul Vișeu de Sus, cosmopolit fiind, cu maghiari, evrei, germani, ar fi fost al doilea oraș din România, după Timișoara, cu iluminat public electric, pe stâlpi. De la început de secol XX. Încă ne documentăm…

Industrie, nu glumă

Nu ne referim la perioada socialist-comunistă, tocmai din cauza heirupismului, a industriei făcute cu orice preț, pentru raportări și pentru concursul între județe. Dar Maramureșul a avut industrie serioasă și îna­inte. S-a făcut minerit serios și rentabil în toată zona, Carpații noștri sunt ca un șvaițer, fie că vorbim de Băița, Nistru, Dea­lul Crucii băimărean sau legendarul Deal al Minei băisprian, concesionat localnicilor căutători de aur. Sau în Baia Borșa. Și ajungem iar la legende, dar cu sămânță de adevăr. Montaniardul Ionică Pop ne atrage atenția s-o lăsăm mai moale, atât presa, cât și istoricii, cu minele romane… Romanii nu erau mineri, n-au fost și nu vor fi. Celții în schimb erau marii specialiști în minerit și-n prelucrarea metalelor… Apoi, mai trebuie să amintim uitatele mine de sare ale Maramureșului, resurse strategice inestimabile. La Ocna Șugatag, Coștiui și Slatina, în Maramureșul de peste Tisa, sunt rezerve serioase de sare.

Construcții monumentale

Nu amintim nici Turnul lui Ștefan (nu cel Mare, ci “a Kiraly”), creștinătorul Ungariei. Nici Turnul Combinatului, care n-a apucat să funcționeze 10 ani, probabil cea mai nerentabilă construcție din lume… Și nici așa-zisele castele de pe Culoarul Someșului, care erau doar case monumentale de grofi, nu cetăți, fără sisteme de apărare. Amintim însă vestigii în dealul Cetății din Sighet, cetățuia din Sarasău, turnul medieval din Oncești, Cetatea de Piatră a Chioarului, Lisibona de pe Valea Borcutului, Zinir de la Seini sau creasta Cetățui de la Sălnița, unde chiar au fost întărituri medievale.
Are Maramureșul infrastructură veche? Nu doar că are, dar unele ar fi putut fi folosite încă. Dacă nu, măcar puse în valoare. Construcții industriale vechi de o sută de ani, terasamente de cale ferată ce ar fi putut deveni drumuri de promenadă, haituri ce ar fi putut aduce altfel de turiști, pe apă. Mine ce ar fi putut deveni muzee. E doar o sugestie, o aluzie, deocamdată fină, la cei ce fac trasee turistice inu­tile, nefirești, pe care ar trebui să te deplasezi cu tancheta cu șenile, dar cu rovignetă și asigurare, nu de alta, dar din forestier ieși în DN… Sau trasee de circuite de biserici.