Municipiul Baia Mare are o serie de terenuri la periferie care sunt revendicate de comunele învecinate. Cazuri concrete sunt cele în care comuna Recea sau Dumbrăviţa, spre exemplu, solicită zeci de hectare din administrativul Băii Mari. Solicitările localităţilor învecinate se bazează pe înscrisurile existente în cartea funciară, de dinainte de anul 1965.
Am stat de vorbă cu directorul OCPI Maramureş pentru a ne explica, în mare, cum de s-a ajuns în această situaţie: „Municipiul Baia Mare a fost în perioada feudală şi apoi în capitalismul timpuriu un micuţ orăşel minier, care a avut proprietăţile sale, ale cetăţenilor persoane fizice şi ale comunităţii, aferente dezvoltării pe care o avea la momentul respectiv. A venit epoca de dezvoltare după anul 1965, când municipiul şi-a mărit suprafaţa şi populaţia de mai bine de cinci ori, ajungând de la o populaţie de 12-14.000 locuitori la un număr de peste 120.000 şi o suprafaţă corespunzătoare, dar proprietatea pe vremea de dinaintea Revoluţiei era în principal de două tipuri: proprietate socialistă de stat şi proprietate cooperatistă.
Mai există şi proprietatea privată, dar care era anihilată sub aspectul existenţei practice, astfel încât cetăţenii care au venit de la ţară, din diverse zone, la oraş, au primit un loc de muncă, un apartament cu chirie. Unii, mai puţini la număr, şi-au cumpărat un apartament proprietate personală, dar terenul din zona oraşului nu l-au cumpărat. În acest fel, zonele din comunele din preajma municipiului, preponderent agrare sau agricole, aveau suprafeţe de teren atât în proprietatea cetăţenilor, cât şi în proprietatea comunităţii, mult mai mari. În 1968, a avut loc reforma administrativ-teritorială, când s-au stabilit practic limitele administrativ-teritoriale ale localităţilor, în virtutea realităţilor faptice din anul respectiv şi a evoluţiei viitoare, dar s-au stabilit limitele sub aspect administrativ, astfel că Baia Mare a inclus în limitele administrativ-teritoriale ale ei şi terenuri care erau în proprietatea cetăţenilor sau a comunităţii localităţilor vecine”, a spus Ovidiu Ştefan.
Legile retrocedării au declanşat solicitările terenurilor
Practic, tot acest proces de solicitări a unor terenuri de pe administrativul Băii Mari a început după anul 1990, când au apărut legile retrocedării terenurilor către vechii proprietari: „După Revoluţie, când s-a revenit la vechile înscrisuri din Cartea funciară, chiar dinainte de 1965, apărând şi legile retrocedării, oamenii şi comunitatea în general au revenit pe fostele amplasamente. Astfel, să nu ne mire faptul că, spre exemplu, cartierul Decebal, partea din imediata vecinătate a Oficiului de Cadastru, strada Mărgeanului, au fost terenuri în proprietatea comunităţii din Recea, din Mocira, Săsar. Deci, după 1990, ne-am trezit în situaţia în care municipiul Baia Mare, oricât de bune intenţii ar fi avut, în ideea de a aduce investitori străini pentru a face investiţii în Baia Mare, una dintre cerinţele primordiale ale respectivilor investitori era să primească teren gratuit, cu utilităţi. Adică, era o chestiune legală de a primi ajutor pentru a fi interesat să vină în Baia Mare, de exemplu, şi nu în Cluj. La acest capitol, Baia Mare aproape că nu avea niciun fel de terenuri disponibile, deoarece suprafaţa de teren disponibil era foarte mică şi răspândită: 5-10 ari aici, 3 ari dincolo, deci nu suprafeţe mari. În acest context, s-a ajuns la înţelegeri cu comunele învecinate, de gen Dumbrăviţa, pentru un schimb de terenuri prin care UAT Baia Mare a primit un teren din actualul teritoriu administrativ al municipiului, dar care în proprietate pe carte funciară figura pe Dumbrăviţa, şi a cedat în schimb un teren cu pădure în zona Ferneziu, din ce ştiu eu. Vorbim aici despre terenul unde a fost construită o fabrică de canapele, lângă vechea groapă de gunoi. În afară de asta, toată acea zonă de la ieşire din oraş, până la şoseaua Europa, aparţine ca şi carte funciară, de Dumbrăviţa. Construcţiile de acolo, fosta Avicola şi ce mai există ca imobile construite, erau administrativ pe Baia Mare, deci contribuiau cu taxe şi impozite la Primăria municipiului Baia Mare. De aici a început o contradicţie între proprietarul de facto al terenului, care în acest caz e UAT Dumbrăviţa, la fel cum în partea cealaltă de oraş e UAT Recea, şi unitatea administrativă pe raza căreia se afla teritoriul respectiv. Situaţia este mai complexă şi oricât ne-am dori, pe lege, administraţia locală Baia Mare nu poate avea ceea ce n-a avut niciodată. Ar trebui să fie o înţelegere a faptului în sine şi să existe în ceea ce înseamnă zona metropolitană o negociere mai intensă, mai aplecată cu cedări şi de la unii şi de la alţii”, a mai precizat Ovidiu Ştefan, directorul OCPI Maramureş.
Robert PAPP
