Deşi teoretic conflictul dintre ştiinţă şi religie (credinţă şi raţiune) nu se justifică, există ca o veche şi îndărătnică moştenire: scolastica medievală nu permitea ieşirea din cuvântul anticilor şi al cărţilor sfinte. Oamenii de ştiinţă au intrat în conflict nu numai cu Biserica, ci şi cu şcoala aristotelică. În fond, conflictul exista ,,între felul de a gândi al unora dintre reprezentanţii ştiinţei şi pe de cealaltă parte felul de a face teologie al unora dintre reprezentanţii religiei” (Lucian Blaga).
Unii filosofi contemporani numesc ştiinţa şi religia două chei diferite pentru deschiderea misterelor naturii. Acceptând formula că nu există progres fără lupta cotrariilor, inclusiv în viaţa socială, principale sunt tendinţele de conservare, iar cele active, de accelerare.
Pe lângă Biserică, susţinătoare a caracterului atemporal, supranatural-creaţionist, în societate sunt şi forţe centrifuge, bazate pe un raţionament activ, ca formă de manifestare a spiritului universal. Sunt însă puţine evenimentele istorice care au marcat atât de mult inconştientul colectiv cum a făcut Inchiziţia. Marele Inchizitor, Tribunalul Sfântului Oficiu, abjurarea, arderea cărţilor, rugul – au devenit simboluri ale unui sistem inflexibil şi arbitrar, agresiv şi inuman.
Ţinând cont de ,,moda” vremurilor (cine a îndrituit ca Biserica să conducă justiţia şi armata în stat?) şi că Biserica Catolică prin însuşi Suveranul Pontif şi-a cerut scuze pentru ce s-a întâmplat grav în acea perioadă, acum raţiunea critică se opune obscurantismului ecleziastic.
În plan metodologic, Biserica nu urmărea persecutarea sau crima ca manifestare a dispreţului faţă de om sau societate, ci combătea erezia ca tendinţă de transfer şi explicaţie, punea în faţa oamenilor doar ,,ştiinţa în căutarea lui Dumnezeu”. Partea cealaltă promitea un transfer important de date care revoluţiona lumea.
Ideile şi descoperirile lui Giordano Bruno, Galileo Galilei, Kepler, Copernic n-au venit ca o modalitate informaţională, ci ca o nouă formă de a descoperi viaţa propusă la un nivel mai înalt. Ei nu au invocat frica sau curajul, ci o imensă voinţă în a demonstra această ,,discontinuitate evolutivă”. După ample dispute, adevărul ştiinţific a învins, la fel şi spiritul uman. Tendinţele novatoare interpretează lumea în mod diferit, pentru că imperativul vremurilor este schimbarea.
Raportul dintre ştiinţă şi religie este de conciliere şi sprijinire, nu de opoziţie şi excludere, chiar dacă rămâne încă de discutat. Einstein nu prididea să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru fiecare experienţă sau invenţie reuşită. Pentru creştin, domeniul fizic este la fel de real ca cel spiritual, pentru că Dumnezeu le-a creat pe ambele. Creştinul este mai bine înarmat pentru a înfrunta negativitatea consubstanţională a oricărei exigenţe: suferinţa, boala, calamităţile, primejdiile, bătrâneţea şi moartea. Dumnezeu în creaţia Lui intenţionată cere conştiinţa de sine, dar în acelaşi timp şi recunoştinţă.
Biserica trebuie să se înnoiască în interiorul ei, fără înstrăinare faţă de etica şi stilul de autoritate dobândit, urmărind propriul său scop de mântuire a omului. La elanul şi progresul ştiinţei, este necesară o întrepătrundere între religie şi stilul de viaţă.
Biblia nu conţine explicaţii ştiinţifice în sensul ştiinţei. În Biblie, Dumnezeu nu le spune oamenilor lucruri pe care nu le pot afla şi singuri. Natura, gravitaţia, forma sferică a pământului, procesul fotosintezei, comportamentul atomilor nu sunt deloc discutate în Sfânta Scriptură. Dumnezeu a făcut lumea din neant şi a scos-o din haos, iar ştiinţa are datoria să o facă mai bună şi mai accesibilă!
Toader MOLDOVAN,Sarasău
