Până la închiderea mineritului în Maramureş, Băiuţ vuia zilnic. Zona era prosperă economic. De asemenea, natalitatea atingea cote mari. La mina din Băiuţ lucrau 1.200 de ortaci din toate localităţile învecinate. După ce mina s-a închis, comuna a rămas moartă. Nimic nu se mai întâmplă acolo, cu excepţia unor concerte rock sau competiţii de motociclete (enduro).
Mai mult, natalitatea este în scădere accentuată, iar tinerii părăsesc comuna în căutarea unui loc de muncă. Rămân doar vârstnicii, care se duc şi ei încet, dar sigur: „Când era minerit la noi în zonă, aproape toată lumea lucra la mină. Când am ajuns eu lider de sindicat erau 1.200 de angajaţi. Iniţial am fost şofer timp de 19 ani şi apoi am ocupat funcţia de lider de sindicat încă zece ani. Transportam minereu cu o rabă de 16 tone. Şi pe miocrobuz am fost şase ani. Pe toate am lucrat. Am intrat, bineînţeles, şi în mină. Băiuţ era pe vremea aceea o zonă aglomerată, cu oameni care mergeau sau veneau din schimb. După ce s-a terminat mineritul, toată lumea a plecat, mai ales tineretul. Au rămas în schimb bătrânii. Şi acum tinerii tot pleacă din comună. Pleacă la cele veşnice câte 40 – 50 de bătrâni pe an şi se nasc doar câte 10 – 15. Mai grav este că mulţi decedează destul de tineri. Am avut vreo patru cazuri de persoane sub 50 de ani numai în acest an. Tinerii nu au nicio oportunitate de a se angaja aici. Băiuţ este mort din punct de vedere economic. Avem doar ocolul silvic şi magazinele astea ce sunt pe aici, nimic altceva”, ne-a explicat Mihai Ceteraş, fost lider de sindicat la Mina Băiuţ.
Zona are nevoie disperată de locuri de muncă
Dacă pe vremea mineritului numai cine nu dorea să muncească nu avea un loc de muncă, acum situaţia este total opusă. Zona este moartă economic, localnicii resimţind mult lipsa unor locuri de muncă: „Pe vremea mineritului, în Băiuţ vuia totul. Era aglomeraţie mare. Peste tot vedeai angajaţi ai minei care intrau sau ieşeau din şut. Zona era dezvoltată economic şi era alt trai atunci. Nu se poate compara cu ziua de astăzi. Acum suflă vântul prin comună. Nu mai mişcă nimic! Mâine, poimâine, e pustiu Băiuţul! Numai pensionari mai sunt, dar şi ei se duc aşa, pe rând. Salvarea este să fie locuri de muncă aici, pentru a nu merge noi 40 de kilometri să lucrăm în Târgu Lăpuş, spre exemplu. Deci am avea nevoie ca în comună să se deschidă o secţie, ceva… Posibilităţi sunt, numai bunăvoinţă nu este, acesta e baiul la noi. Dar strict din punct de vedere economic suntem la zero! Sau mai degrabă sub acest prag, suntem la minus. Asta este situaţia, ce să facem?! Ce mai merge este afacerea cu pădurea, dar şi asta se termină mâine, poimâine. Deci n-o să mai fie nici asta. Aşa că noi cei de aici ne descurcăm cum putem!”, ne-a spus şi Loioş Rab, un alt localnic din Băiuţ.
Mina îşi lua tributul…
Deşi Mina Băiuţ reprezenta principala sursă de venit pentru aproape toţi sătenii, atât din comună, cât şi din zonele limitrofe, aceasta îşi lua tributul câteodată. Astfel, în urma accidentelor, unii mineri şi-au pierdut viaţa sau au fost accidentaţi destul de grav. Chiar şi în aceste condiţii, mina reprezenta singura alternativă şi totodată cea mai bună pentru cei din comună: „Eu sunt băştinaş în Băiuţ, din 1967. Am lucrat în mină 21 de ani. Când a fost minerit în zonă era foarte bine. Eu am făcut şcoala de sudură la Grupul Şcolar Minier Nr. 2 din Baia Mare. Am învăţat acolo meserie. După ce am terminat liceul am fost repartizat la mină în Băiuţ. Erau foarte mulţi ortaci din Cupşeni, Ungureni, Botiza, Rogoz, Lăpuş. Făceau toţi naveta zilnic până la mină. Aveam cantină unde primeam o mâncare caldă înainte de intrarea în schimb. Condiţiile au fost foarte bune, mai ales după Revoluţie. Dar nici pe timpul lui Ceauşescu nu au fost condiţii rele. Eu am prins şi acele vremuri pentru că din 1985 am lucrat în subteran. Dar Băiuţul era aglomerat pe atunci. Erau forestierii, IPEG-ul, deci zona era foarte dezvoltată economic. Locuri de muncă erau destule, numai cine nu a vrut să lucreze nu a avut ocupaţie. Lucrul în mină era mai periculos, dar dacă aveai grijă, ieşeai cu bine de fiecare dată. Se mai petreceau însă şi accidente. Chiar un frate de-al meu şi-a pierdut un picior într-un incident în mină. I-a căzut o piatră pe picior, înainte să meargă în armată. Dar chiar şi după aceea a mai lucrat în mină, aşa cu un picior! Era mecanic pe locomotiva diesel. A murit bietul, acum doi ani. Dar pot să vă spun că oamenilor le era dragă mina, pentru că ea reprezenta venitul nostru de zi cu zi. Erau atunci şi vaci multe, oi, capre. Acum nu mai este nimic: nici animale, dar nici minerit! Însă zona era dezvoltată economic şi foarte renumită. Ne vizitau şi străinii comuna pe timpul lui Ceauşescu. De exemplu, cehoslovacii veneau după flori de mină. Cine avea aşa ceva acasă le vindeau străinilor. Eu nu am avut tentaţia asta, dar erau mulţi care făceau bani şi aşa. La mare căutare era stibina. Însă la noi exista mai mult cuarţ. Dar pe mine nu m-a tentat. Acum Băiuţul este la pământ! Domneşte paragina… Nici oameni nu prea mai sunt, că tinerii pleacă şi rămân doar bătrânii. Eu sunt în prezent pensionar miner, de 7 ani deja”, a completat Teodor Csuk, un alt fost angajat al minei.
Deşi este atestată documentar în anul 1630, mina din Băiuţ a fost pomenită pentru prima dată în documente în anul 1315 şi era încorporată, în sens administrativ mai larg, în Ţara Lăpuşului (Terra Lapus). La început, în anul 1630 s-a numit Lapos-Banya (kedar, IV, 549) urmând ca în anul 1850 să fie denumită Bajutzte, iar din 1854 Olah Lapos – Banya sau Băiuţa.
