Înainte de a pleca în concediu la Neptun, preşedintele Iohannis a promulgat o lege controversată. Cam atemporală. Iniţiatorul ei a fost Crin Antonescu. A fost pritocită în laboratoarele fostului PNL. Trecută spre Cotroceni pe sub poale de pădure. Purtată pe braţe de un număr covârşitor de parlamentari. Puţine voci s-au încumetat să o comenteze. Am ascultat vocea prietenului Radu Ulmeanu. Şi a câtorva istorici. După o lectură mai atentă, Legea, are capitole ce intră în contradicţie cu Constituţia României. Care prevede atât libertatea de conştiinţă, cât şi dreptul la exprimare a opiniei pentru fiecare cetăţean al ţării. O să-mi spuneţi că sunt truisme. Subiectul legii este cu adevărat sensibil. Înainte de a fi lege a fost tema unei dezbateri despre extremism, antisemitism, naţionalism, pericole contemporane ale Europei. Când auzi aceste cuvinte te cam strânge în spate. M-am întrebat şi eu, ca un om care trăiesc în această ţară, dacă alarma este atât de mare încât era nevoie de o lege? Nu prea cred. Mă iau pe mine. Deşi am trăit în două sisteme, nu am fost educat, cultivat pentru a îmbrăţişa doctrine fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe. Ori să pun în discuţie holocaustul. Generaţia mea nu a cunoscut, ca timp istoric, asemenea manifestări. Din comunism am ieşit fiecare cum am putut. Socotesc că în ziua de astăzi, nici un om cu mintea întreagă nu se gândeşte la revitalizarea unor doctrine apuse. Eu aşa cred. Alţii poate ştiu mai multe. În numele dreptului de exprimare şi cunoaştere, socotesc că este o lege umilitoare pentru poporul român. Mai ales când se răsfrânge spre cultură şi credinţă. De acum vom putea lua drumul puşcăriei pentru o părere. Cea interzisă de lege. Cum ar fi cultul personalităţilor vinovate de genocid. Care au simpatizat cu Mişcarea Legionară. Cu apucături de neiertat pentru mine: uciderea lui Iorga, taberele de muncă, rebeliunea, exagerarea doctrinei. Trebuie despărţită apa de uscat. Ceea ce în ultimul secol s-a cam făcut. Aici, se pare, legea bate un cui în sicriul culturii. De acum trebuie să avem mare grijă cum ne purtăm cu marile personalităţi care, în tinereţea lor, au simpatizat cu idei naţionaliste. Cei care cunosc istoria bine ne-au spus că în România nu au fost regimuri fasciste. Istoricul Alin Mureşan se întreabă: „Cărei nevoi a societăţii îi corespunde interzicerea fascismului într-o ţară care nu a cunoscut acest regim nici măcar o zi?”. Verdictul a fost dat şi de Academia Română prin vocea academicianului Dan Berindei care a spus: „Singura formaţiune susceptibilă de a fi catalogată astfel de unii, Garda de Fier sau Mişcarea Legionară, nu a fost una fascistă”. A fost anticomunistă. Şi cu o tentă antievreiască. Cu victime. Odată ştiute astea, este lesne a ne îndepărta de ele. Iar o să-l punem pe raftul de sus pe Eminescu. Că unul l-a pus în debara. Ce facem cu Mircea Eliade, cel mai mare istoric al religiilor din cultura universală? Îl vom citi cu foi rupte? Dar cu Emil Cioran? Ce au învăţat parlamentarii români din spusa lui Mircea Vulcănescu: Să nu ne răzbunaţi! Ce vom face cu Valeriu Gafencu, Sfântul închisorilor comuniste. Figura ascetică de mucenic bizantin. Dar cu Constantin Noica ori Justin Pârvu? Dar cu Petre Ţuţea, socotit pro-nazist? Dar cu Arsenie Boca, în mare vogă acum, numit şi Sfântul Ardealului? Interzis cultul lui Ceauşescu, deşi în conţinutul legii nu este nici o referire la comunism. Prin această lege, istoria este tratată ca o anexă a politicului. Cei ce ştiu mai bine, legea este un răspuns la solicitarea SUA, actul fiind inclus în sfera securităţii naţionale, Am înţeles, dar cum rămâne cu cultura română? Prin această lege, suntem socotiţi un popor lipsit de discernământ. Avem nevoie de gardieni să fim păziţi. Şi nu zic mai mult. Dacă veţi citi textul legii veţi vedea că nu are o limbă română literară. Nu este o lege făcută de români. Ci pentru români. De acum voi asculta cum sună clopotul Constituţiei: nimeni nu e mai presus de lege! Poate, totuşi, ajunge la Curtea Constituţională. Că altfel…
